Tag Archives: Zimoun

Zimoun

Standard

Un artist cinetic important în peisajul artei-și-tehnologiei este Zimoun, iar el acordă o atenție deosebită sonorității lucrărilor sale, calificate drept „arhitecturi de sunet, sculpturi și instalații”. Zimoun lucrează cu un număr mic de elemente, relativ constante, și construiește instalații sculpturale de mărimi mari, care țin cont de acustica spațiului în care sunt instalate. Motoare electrice, cutii sau elemente de carton și fire metalice ori bile de bumbac care sunt propagate de motoare – toate acestea sunt montate în arhitecturi ‘inutile’ al căror scop este să producă un nou mediu. Invitat și la Muzeul Național de Artă Contemporană din București (MNAC), Zimoun, în colaborare cu arhitectul Hannes Zweifel, a realizat o instalație sculpturală cu 200 de motoare electrice și 2000 de elemente de carton interpuse și juxtapuse, construită ca o cameră în cameră, în care vizitatorii puteau intra sau o puteau înconjura, explorând-o ca pe orice structură arhitectonică, testându-i fonic limitele și unghiurile.

Contrastul dintre arhitectura clasică a sălii de la MNAC și juxtapunerea bucăților de carton creează imaginea unui adăpost improvizat. Înăuntru, însă, organizarea impecabilă a motoarelor electrice și a firelor care lovesc cartonul formează o compoziție sofisticată, vie, care prin repetarea aceluiași element sonor alcătuiesc o variabilitate deloc redundantă. Personal, am asociat sunetul firelor de metal și mișcarea lor aleatorie cu sunetul ploii pe acoperișuri. Se produce o iluzie foarte puternică pentru că privitorul aude ceea ce vede și anume mecanismul elaborat care produce sunetul și totuși nu poate disocia asta de percepția sunetului ploii, de căderea picăturilor. Principiul aleatoriu, așa cum îl folosește Zimoun, servește impresiei de vitalitate a sistemului; el definește problema într-un interviu astfel: „O combinație de structuri care generează sau evoluează în mod continuu la întâmplare, reacții lanț sau alte sisteme generative și un spațiu atent delimitat și izolat în care aceste evenimente sunt posibile. Intențiile compoziționale se manifestă prin monitorizarea mea atentă și controlul meu intenționat. Așadar nu folosesc întâmplarea ca să descopăr rezultate neașteptate, ci ca să ridic lucrările la un nivel crescut de vitalitate.”[1]

Pe lângă gradul de vitalitate, Zimoun este interesat de o estetică redusă, un minimalism care abstractizează și, în general, o simplitate dezarmantă. Repetiția și reducerea mijloacelor la minimum sunt caracteristici ale unor lucrări impersonale și radicale. Este foarte interesant că Zimoun nu își denumește creațiile, ci le descrie componentele – titlul devine astfel acea scurtă descriere a materialelor folosite de artist, care urmează titlului. Se pășește astfel dincolo de condiția artei contemporane care, după conceptualism, pare să se reducă la titluri revelatorii, titluri care declanșează receptarea lucrării. Este o eliberare de convenții care îi oferă șansa de a prezenta deopotrivă un sistem sculptural și sonic esențializat, cât și o instalație fertilă pentru asocieri libere, conexiuni și interpretări. Câmpul de trimiteri posibile este foarte vast, „de la natură la artificial, de la individualism la umor și de la absurd la activism, știință, tehnologie, spațiu, fizică, percepție, estetică și așa mai departe”[2].

Îl consider pe Zimoun unul dintre cei mai interesanți artiști din peisajul sculpturii cinetice contemporane. Lucrează după o formulă foarte bine definită, dar execuțiile sale nu încetează să surprindă. În 2010, la Ars Electronica, a primit un premiu la categoria Muzică Digitală & Artele Sunetului. Cele mai muzicale lucrări sunt cele realizate cu motoare electrice și sârme de aport care vibrează și se ating creând sonorități asemănătoare unor instrumente muzicale cu corzi. Componenta vizuală nu trebuie subsumată însă celei auditive pentru că multe dintre construcțiile sale se integrează perfect cu design-ul contemporan, canalizând energia creatoare în materiale simple și accesibile. La Zimoun, există pe de o parte arhitectura sunetului și, pe de altă parte, arhitectura sculpturală determinată de spațiul pentru care este concepută și condiționată de mediul sonor care se dorește a fi creat.

Unele dintre motoarele electrice pe care le folosește seamănă cu niște insecte bâzâitoare, o asemănare evidentă în lucrarea din 2010, în care 23 de motoare electrice sunt suspendate pe două fire mobile de plastic care ies din suprafața mesei, iar între masă și motor e interpus un caroiaj de metal care vibrează odată cu motorul. Imaginea creată este a unei colonii de insecte surprinsă în maximă activitate și febrilitate. Impresia de organicitate și de animare este inconfundabilă, suscitând în privitor aceleași reacții ca la stimuli din natură. Nu e greu să ne imaginăm o natură artificială pornind de la creațiile lui Zimoun, o natură care mai supraviețuiește doar prin sonorități familiare, izvorâte din amintirile cele mai vechi formate odată cu primele percepții despre lumea înconjurătoare și orientarea în spațiu. E implicită uneori o anumită conotație futuristă, ca în agitația furibundă a furtunelor din policlorură de vinil de 1 mm diametru, susținute în mișcare de aer comprimat. Priveliștea de la baza mesei este cea a unui peisaj alb, dezolant, în timpul unei furtuni de iarnă când toți copacii vor fi din plastic.

Pe lângă instalații, Zimoun realizează și sculpturi de sunet la scară redusă. Swarf este o sculptură magnetică acustică: o așchie metalică este magnetizată, iar sunetul e captat de o serie de microfoane. Câmpul magnetic produce mișcări subtile ale așchiilor metalice, care se modulează foarte rapid în ceea ce pare o acțiune sacadată a unui straniu organism, sunetul adăugând intensitate acestui comportament aparent inexplicabil. Un experiment relativ similar este cel din 2009, unde Zimoun folosește o bucată de lemn, 25 de insecte sfredelușul lemnului și un microfon. Insectele nu sunt vizibile, dar activitatea lor care macină interiorul lemnului este redată la un volum suficient de tare. Observatorul trebuie să își imagineze singur ce se petrece în interior, cum arată insectele și felul în care erodează lemnul; se produc asocieri cu activitatea minieră, sunetele sunt similare unor instrumente care sapă și cioplesc în suprafața dată. Mobilitatea este cu totul ascunsă privirii însă noțiunea de mișcare este integrată în sensul general al lucrării receptate. În contrast cu sistemele sculpturale elegante și industriale, aceste două lucrări au o dimensiune atipică a naturalului, un natural mai puțin perceptibil, însă cu un sunet autentic.

Zimoun anulează distanța dintre structură și haos realizând sisteme închise care odată puse în mișcare își generează și adaptează propriile comportamente asemenea unor creaturi artificiale desfășurându-se într-un mediu sintetic, reușind să emuleze în timp însă tipare de evoluție. Această arhitectură orchestrată oferă „locuitorului” o experiență senzorială, care prin stimuli artificiali reușește să declanșeze impresii și asociații legate de mediul natural, provocând revelația unor coduri înscrise în natură și replicate în elemente banale, industriale. Arta-și-tehnologia își demonstrează astfel abilitatea rară de a activa spectatorul.


[1] Interviu cu Zimoun, Ear Room, publicat pe 1 ianuarie 2011, http://earroom.wordpress.com/2011/01/01/zimoun/.

[2] Idem.

Din seria maşinilor non-triviale: Zimoun

Standard

Când am văzut lucrările lui Zimoun prima dată, m-am gândit că sunt un fel de variantă actualizată a sculpturilor cinetice pe care le face Arthur Ganson – maşini non-triviale prin felul în care ne amuză şi ni se par totodată poetice, iar apoi ne declanşează o serie de asociaţii libere de la fenomene naturale şi fizică la robotică şi industrializare. Sculpturile lui Zimoun se vor a fi sonore aşa că mişcarea e doar un mijloc pentru a produce şi a propaga sunetul; mişcarea şi sunetul evoluează codependent în această schemă minimală.

„Este o cercetare artistică a sistemelor simple şi elegante pentru a genera şi studia comportamente complexe ale sunetului şi ale mişcării. Zimoun creează bucăţi sonore din componente elementare, deseori folosind în paralel dubluri ale elementelor mecanice, pentru a putea examina crearea şi degenerarea tiparelor”. (Tim Beck)

Sculpturile lui sunt atât de interesante pentru că reuşesc să dea o aparenţă de organicitate în modul de funcţionare: deşi componentele industriale sunt la vedere, se produce o impresie de habitat închis şi de specimen artificial expus pentru a fi observat. Ideea de mişcare este foarte strâns legată de ceea ce e viu, de ceea ce e animat.



„Folosind motoare, cabluri, ventilatoare etc…, el creează sisteme închise care îşi dezvoltă propriul comportament şi care funcţionează similar cu creaturile artificiale. Odată pornite, sunt lăsate singure şi trec printr-un proces nedeterminabil de (de)generare. Aceste creaturi cvasi-autonome există într-o sferă absolut sintetică de materie fără viaţă. Totuşi, în cadrul sistemelor creative precise şi deterministe, reapar deodată categorii precum deviaţie, refuz şi efemeritate – categorii din care încep să evoluze tipare comportamentale complexe.” Node10

Pentru varianta extinsă a clipului şi o arhivă video Zimoun, apasă pe link.

Naturi paralele

Standard

O altfel de natură este cea pe care nu o putem percepe pentru că nu suntem înzestraţi cu simţurile necesare. Sunt undele de toate felurile, razele de toate tipurile pe care le ştim, dar nu le auzim, nu le vedem. Cele trei proiecte care urmează îşi propun să dezvăluie, să facă vizibile şi audibile aceste realităţi paralele, nu mai puţin adevărate, nu mai puţin naturale. Limitele percepţiei noastre sunt limitate, dar putem avea acces mediat la natură prin tehnologie.

Prima lucrare îi aparţine lui Zimoun (are şi sculpturi cinetice şi instalaţii de sunet): e un clip video în care fundalul sonor redă zgomotele captate de microfon, zgomote produse de cei 25 de viermi care se află într-o bucată de lemn cam putred.

video

Electronic Copy (Infrared Detector Cloud) este proiectul lui Andy Doro & Rory Nugent: din păcate mă cam împotmolesc în traducerea unor termeni precum „printed circuit boards” şi „high-flux warm white LED” aşa că mai scurtez din explicaţie. Ideea e că există şi un fototransistor care detectează lumina infraroşie şi LED-urile se aprind în funcţie de semnalele primite de la fototransistor – astfel razele de infraroşu sunt făcute vizibile sub formă de lumină albă. Şi se pare că „LED-urile sunt controlate doar de proprietăţile fizice ale componentelor electronice”.

„Still Life with Timer” ar fi contribuţia Troika la tradiţia naturii statice şi a redării obiectelor cotidiene. Iar cum lucruri familiare în zilele noastre sunt electricele & electronicele, instalaţia multimedia conţine: câteva ceasuri cu alarmă Casio, un reportofon, un player, un laptop şi un mouse pas, la care se adaugă o lampă de birou, un ceas de perete şi câteva lucruri din studioul Troika – Sinclair ZX Spectrum (un PC vechi), un telefon Hulger şi un aparat Polaroid.

Troika a creat un aranjament artificial de natură statică, aparte prin faptul că are ca principiu de organizare spaţială undele electromagnetice. Plasate aşa cum sunt, obiectele formează „o orchestră magnetică” ce poate fi ascultată cu Electroprobe – „un microfon magnetic pentru un fundal sonor paralel care analizează relaţia noastră cu ce percepem ca obiecte inanimate, dar care îşi dezvăluie de fapt o viaţă secretă”.

Iar pentru că nu există o înregistrare audio, va trebui să ne imaginăm „bolboroselile electrice, murmurele magnetice şi fluierăturile inaudibile”.