Arhive pe etichete: Whitelaw

Partea a III-a: Viața artificială

Standard

Trecerea de la mașina în sculptura cinetică, arta optică şi instalaţiile de artă procesuală la natura artificială în arta contemporană poate fi identificată prin apariția unei mai pregnante interferenţe între biologie şi tehnologie în diverse medii artistice. E generată o varietate mai mare de lucrări, instalaţii şi sculpturi cinetice care prin mişcare creează impresia de obiecte animate, instalaţii procesuale care recreează în spaţiul galeriei fenomene naturale precum ceaţa, ploaia, norii, instalaţii optice şi virtuale care modifică şi induc în eroare sistemul perceptiv prin iluzii optice cultivate sau prin studii experimentale asupra văzului, instalaţii care fac vizibile straturi ale lumii fizice invizibile sau inaudibile pentru receptorii noştri, natură vie dislocată şi expusă în diverse aranjamente, natură modificată genetic pentru a servi unei intenţii artistice sau care îşi propune să aibă o valoare estetică.

Principalele problematici abordate sunt cea a tehnologiei (de la sisteme generative pe computer până la robotică avansată) ca un nou mediu artistic, problematica de estetică pe care o ridică interdisciplinaritatea lucrărilor de natură artificială, problematica modificărilor genetice şi a fabricării naturii (ingineria materiei naturale), aplicaţii ale ştiinţelor cognitive în instalaţii virtuale, optice şi de artă procesuală şi schimbarea conştiinţei universale, problematica autonomiei aşa cum e abordată de artişti care lucrează cu automate, sculptură cinetică şi instalaţie reglementate cibernetic şi robotic.

Proprietăţi precum reactivitatea, interactivitatea şi imersivitatea reconfigurează teoriile receptării, iar gradul de tehnologie implementată într-o lucrare de artă (transdisciplinaritate) atrage după sine reconsiderarea și mai profundă a noțiunii de artist. Sunt asimilate în artă şi în cultură schimbările radicale pe care le-au suferit noţiunile de viaţă şi natură în urma descoperirilor ştiinţifice şi a transformărilor puternice din mediul înconjurător. Aşa cum spune Whitelaw, natura artificială „se cristalizează la conjuncţia între viaţa biologică şi tehnologie într-un număr de revendicări îndrăzneţe şi imagini”[1]. În acest context, arta contemporană devine un loc pentru experimente şi dezbateri libere şi consacră noi practici culturale.

Pentru schimbarea de sensibilitate produsă recent, Roy Ascott (Reframing consciousness) propune termenul „tehnoetic” care semnifică simbioza dintre tehnologie şi conştiinţă; acesta este contextul – tehnoetic – în care natura artificială emerge în arta contemporană. Whitelaw (Metacreation) tratează „a-life”, viaţa artificială care acoperă o plajă mai mare de manifestări artistice pe care natura artificială nu le va implica atât de mult. Mă refer îndeosebi la arta digitală şi simulările de evoluţie pe calculator, sunt printre primele lucrări de viaţă artificială în artă şi sunt închise în mediul digital, iar în ciuda utilizării unor metafore biologice par să aparţină mai degrabă lumii virtuale decât lumii reale. În această etapă, cercetarea mea se va concentra mai mult asupra lucrărilor hardware (cum le numeşte Whitelaw), instalaţii şi sculpturi cinetice, artă procesuală şi optică – în orice caz, lucrări care ocupă spaţiul fizic şi care se întrupează ca sisteme fizice, creaturi robotice sau interactive, compozite tehnologice şi biologice, fenomene fizice recreate la scara unei săli de galerie.

Se conturează un Weltanschauung din care natura artificială reiese ca experiment şi dezbatere deschisă, propunându-se lucrări care de cele mai multe ori angajează/ antrenează vizitatorul prin reactivitate, interactivitate, imersivitate sau îl fac să se îndoiască de capacităţile simţurilor sale care sunt induse în eroare sau se dovedesc a fi extrem de limitate. Studiile lui Andy Clark, Mark Hansen, precum și volumele editate și coordonate de Roy Ascott sunt instrumentale în conturarea și înțelegerea contextului social și științific care a germinat fenomenul contemporan de artă-și-tehnologie. Devine tot mai clar că artiști precum Olafur Eliasson își doresc să aibă o contribuție reală în societatea actuală prin alfabetizarea corporală (Sarah Rubidge) pe care lucrările lui o facilitează, ajutând la o mai bună plasare în lume. Sintagma „alfabetizare corporală” este un calc după alfabetizarea vizuală, care, așa cum știm, se referă la „abilitatea de a face distincții fine în detaliu, textură și structurile unui fenomen vizual”[2] ceea ce contribuie la o mai interpretare mai bună a subiectului/obiectului observat. Există un echivalent și pentru sunete, iar alfabetizare corporală se referă la „abilitatea de a discrimina între detalii subtile de structură și textură ale senzațiilor corporale care derivă din sistemul perceptual somatic în timpul interacțiunii cu mediul”[3]. Vizualul și auditivul nu pot fi separate de corporal, totuși mai sunt și alte dimensiuni de avut în vedere precum: palpabilul, simțul kinestezic, propriocepția, dar și sisteme psihologice care ne fac sensibili la modificări în presiunea atmosferică, temperatură ș.a.

În timp ce artiștii încearcă să anuleze preconcepțiile referitoare la artă și tehnologie, percepute în continuare ca fiind antagonice, teoreticienii demască ideea de cyborg ca fiind „(în mod ciudat) o viziune deghizată a propriei noastre naturi biologice”[4]. În Natural-Born Cyborgs, Andy Clark pornește de la premisa că fuziunea dintre uman și circuite electronice, intruziunea siliconului și a firelor în carne și sânge nu sunt strict necesare pentru a califica un cyborg. Oamenii prin natura inteligenței și prin felul în care folosesc creierul dețin deja această calitate, ei au abilitatea de a forma „relații profunde și complexe cu constructe nonbiologice”[5], elemente de recuzită tehnologică și alte suporturi. Folosim tehnologii precum hârtia, instrumentele de scris, calculatoare, computere ș.a. integrându-le în sistemele de gândire, sunt parte din procesul de rezolvare a problemelor, care nu ar fi posibil în lipsa lor.

Din această perspectivă, cyborg-ul este un Homo faber contemporan, dus un pas mai departe prin faptul că își aproprie și internalizează uneltele create.  Clark dezminte viziunea post-umanității, subliniind că teoria lui despre omul contemporan ca „cyborg născut pe cale naturală” nu are de-a face cu depășirea umanului, ci dimpotrivă reflectă o calitate profund umană, proprie naturii noastre autentice. În Supersizing the Mind, el vorbește despre auto-ingineria „rutinelor mentale mature”: „Ne auto-proiectăm ca să gândim și să evoluăm mai bine în lumile în care ne găsim. Ne auto-proiectăm lumi în care să construim lumi mai bune în care să gândim. Construim instrumente mai bune cu care să gândim și folosim aceleași instrumente pentru a descoperi instrumente și mai bune cu care să gândim. Rafinăm felul în care folosim aceste instrumente construind practice educaționale care să ne pregătească să folosim mai bine cele mai bune instrumente cognitive pe care le avem”[6] – reiese de aici o complexitate uluitoare care poate fi studiată în și mai mult amănunt, totul indicând gradul ridicat de artificialitate a inteligenței umane. Metaforele mașinii nu trebuie respinse așadar atunci când descriem felul în care funcționează mintea, reprezentările și calculele informaționale rămân valide atât timp cât mintea și inteligența sunt înțelese ca „amestecuri schimbătoare de acuplare energetică și dinamică, forme interne și externe de reprezentare și calcul informațional, forme epistemic potente ale acțiunilor trupești și exploatarea chibzuită a unei varietăți de recuzită, suporturi și eșafodaje extra-trupești”[7].

Acest cyborg înnăscut este receptorul ideal al lucrărilor de artă-și-tehnologie, implicit al sculpturii cinetice. El întruchipează calitățile și capacitățile umane care sunt testate și speculate în etapa de laborator în care proiectele artistice sunt dezvoltate ca experimente mentale, fie că e vorba de un artist care lucrează cu o echipă de colaboratori sau un artist independent, metoda este aceeași. Tot mai multe dintre sculpturile și instalațiile cinetice sunt fundamentate de studii științifice sau de teorii experimentale care sunt receptate de public la nivel intuitiv. Intuiția ca mod de orientare în lume și de citire a artei detronează teoriile receptării din modernism (elitistă, orientată spre bagajul cultural) și din postmodernism (democratică, structurată pe nivele de interpretare în funcție de capacitatea fiecărui receptor în parte).

Redau în continuare o posibilă organizare a varietății de lucrări de artă-și-tehnologie, influențate de conceptele vieții artificiale, pe care o consider principala influență științific-culturală în prezent:

1. Teatrul ontologic: sculpturi şi primele instalaţii cinetice; fascinaţia pentru mişcare generează în context cibernetic distincţia maşini triviale/ maşini non-triviale; denudarea procedeului – mecanismele complexe ale vieţii încep să fie înţelese de jos în sus prin construirea unor sisteme mecanice care încearcă să producă aceleaşi comportamente; plăcerea estetică vine de obicei din faptul că modul de funcţionare interioară este la vedere şi totuşi în minte se formează iluzia de autonomie si de sistem animat;

2. Tehnoetic: instalaţii optice şi virtuale; schimbarea de sensibilitate nu se produce de la sine, este nevoie de o alfabetizare corporală a utilizatorului, de aceea instalaţiile de acest fel mizează pe iluzii, erori şi mici decalaje care produc dezorientare, iar apoi declicuri;

3. Naturi experimentale: instalaţii procesuale; tot din procesul de alfabetizare corporală fac parte şi unele dintre instalaţiile procesuale care produc fenomene naturale într-un spaţiu expoziţional; demonstraţiile nu sunt menite să explice fenomenul fizic, ci îndeamnă de obicei la experimentarea sinestezică, la meditaţie şi chiar la considerarea unei naturi meteorologice controlabile; în acest caz mai este un aspect de avut în vedere – relaţia cu muzeul: aceste lucrări de natură artificială transformă muzeul într-un spaţiu care acomodează vizitatorul şi îi permite să se instaleze în, să pătrundă în lucrarea de artă şi să facă ce vrea, să îşi acorde timp; instituţia muzeului se democratizează, iar natura artificială în stare gazoasă o face insesizabilă;

4. Naturi paralele: instalaţii care fac vizibile straturi ale lumii fizice invizibile sau inaudibile pentru receptorii noştri; lumea noastră fizică are mai multe straturi şi dimensiuni decât putem cunoaşte prin simţurile noastre limitate, dar unele dintre ele pot fi redate într-o formă pe care o receptăm; un aranjament de unde electromagnetice de exemplu poate să semene cu o orchestră a zgomotului de fundal; tehnologia este mai clar ca niciodată noul mediu artistic, prin ea se manifestă ceva impalpabil, incuantificabil;

5. Grădini: instalaţii cinetice şi natură vie dislocată şi expusă în diverse aranjamente; lucrările din acest capitol variază foarte mult în aspect, dar converg spre aceeaşi dispunere ornamentală şi spre obţinerea unei plăceri estetice ca la o plimbare într-o grădină naturală; probabil prima formă de manipulare a naturii în scop estetic, grădina este acum creată/ produsă/ fabricată prin mijloace tehnologice ca o imitaţie minimalistă sau ca o exagerare extravagantă demonstrând în primul caz sărăcirea lumii naturale, iar în al doilea caz, pervertirea naturii după modă;

6. Istoria postnaturală: natură modificată genetic şi natura robotizată; Centrul de istorie postnaturală a fost inaugurat în acest an şi răspunde nevoii de a arhiva şi documenta experimentele şi modificările genetice de până acum; postnatura există fie că este etic sau nu şi nu mai este de mult restrânsă laboratorului de cercetare; în acest caz natura artificială constă în prototipuri, în hibrizi sau constituie doar o exhibare a anomaliilor ori dimpotrivă a tiparelor geniale pe care viaţa le produce chiar când procesul natural este tulburat, distorsionat.


[1] Mitchell Whitelaw, Metacreation: Art and Artificial Life, Cambridge, MA: MIT, 2004, p. 18.

[2] Sarah Rubidge, „Spaces of Sensation: The immersive installation and corporal literacy”, 2003 International AILA Conference on Literacy, University of Ghent, p. 1.

[3] Idem.

[4] Andy Clark, Natural-born Cyborgs: Minds, Technologies, and the Future of Human Intelligence, Oxford: Oxford UP, 2003, p. 16.

[5] Idem.

[6] Clark, Supersizing the Mind: Embodiment, Action, and Cognitive Extension. Oxford: Oxford UP, 2008, p. 59.

[7] Clark, op. cit., p. 219.

Anunțuri