Arhive pe etichete: arhitectura

Ned Kahn

Standard

Cele mai interesante experimente cinetice care mediază relația dintre peisaj și arhitectură îi aparțin lui Ned Kahn, care proiectează fațade pentru clădiri. Preocupat de teoria haosului și de meteorologie, Kahn redă din formele și forțele naturii în construcții artificiale care de obicei deghizează clădiri sau complexe arhitecturale, ori ameliorează spații, în sensul că le face permeabile naturii. Combină știință, artă și tehnologie pentru a evidenția elemente naturale precum ceață, apă, foc/lumină, vânt și nisip în comportamentele și interacțiunile lor: „perturbările planetei, complexe și aleatorii, sunt manifestate vizual, tactil și acustic în lucrările sale”[1]. La începutul carierei sale, Kahn a colaborat cu Exploratorium din San Francisco pentru care a proiectat și construit diverse exponate științifice care simulau experimente fizice și meteorologice în spațiul muzeului. Aceste lucrări timpurii manifestă o dinamică ce a devenit caracteristică pentru artist și anume explorarea proprietăților fizice și a frumuseții estetice a fenomenelor naturale.

Kahn a început apoi să lucreze la scară mult mai mare, cum ar fi participarea la Expo 2000 din Hanover, Germania, unde a proiectat o tornadă înaltă de 8 etaje pentru interiorul pavilionului Duales System. În prezent colaborează cu firme de arhitectură și proiectează secțiuni, de regulă fațade, care să tranziționeze noua clădire în peisaj, să o camufleze și să o facă reactivă la mediul înconjurător. Dar acestea nu sunt doar intervenții decorative, de obicei structurile cinetice ale lui Kahn au o funcționalitate bine-determinată. „Ned e specializat în ceea ce mulți arhitecți și ingineri ar considera ‘spații-problemă’: fațade măturate de vânturi sau interioare cavernoase, expuse curentului și traduce aceste probleme de răspundere civilă într-un scop artistic”[2]. Un exemplu este proiectul Wind Portal pentru gara BART a aeroportului internațional din San Francisco. Zona în care Kahn a amplasat lucrarea era una problematică din cauza curenților de vânt foarte puternici, pe de o parte naturali, pe de altă parte induși de trecerea trenurilor. De data aceasta, Kahn a folosit discuri mici, rotunde, fixate în centru, care se mișcă mult mai ușor și mai fluid, fiind mai potrivite pentru o lucrare de scară mai mică.

Proiectele din categoria ‘vânt’ sunt activate de forța eoliană și oferă totodată un fundal sonor, dar creează efecte interesante și în lumina soarelui (vezi Chain of Ether), prin reflecții, sau pe ploaie (vezi Technorama), dezintegrând picăturile de apă într-un văl fin atunci când se lovesc de micile panouri de aluminiu, element recurent.

Ca și la Zimoun, un sistem vast din componente identice permite manifestarea șansei în tipare de activitate irepetabile și surprinzătoare. Fațadele devin membrane cinetice, un înveliș sensibil la natură și care imită natura, pentru că de multe ori turbulența eoliană face ca panourile de aluminiu să semene cu o peliculă de apă (vezi Wind Veil).

Indiferent că vrea să producă un fenomen abstract sau unul meteorologic, Kahn revine mereu la inspirația acvatică, el declară „apa este un material minunat, atât de pliabil, suprafața apei este un lucru atât de expresiv încât dezvăluie toate influențele/forțele care acționează asupra ei, iar lucrările mele caută să facă tot asta vizibil”. Articulated Cloud, învelișul cinetic proiectat de Kahn pentru Children’s Museum din Pittsburgh, reușeste să redea impresia vaporilor de apă care se condensează în nori, constant rearanjați în forme schimbătoare de curenții de aer. Totodată, trebuie punctat că aceste structuri cinetice nu își propun doar să imite tipare din natură, ci chiar creează unele noi, sunt investigații experimentale în evoluția sistemelor.


[1] David Mather, „An Aesthetic of Turbulence: The Works of Ned Kahn”, pe Ned Kahn: Ned Kahn Studios, http://nedkahn.com/biography.html.

[2] „Spark”, documentar despre Ned Kahn, co-producție KQED și Bay Area Video Coalition, 2003.

Ah, Teshima Art Museum !

Standard


Muzeul de Artă Teshima e viziunea pe care au avut-o artistul Rei Naito şi arhitectul Ryue Nishizawa pentru terenul ridicat dintr-un colţ al insulei Teshima, cu privire spre mare. Forma a fost inspirată de un strop de apă, clădirea însă e construită din beton şi arată ca o scoică goală. Nu sunt piloni de susţinere, tavanul e la o înălţime de 4,5 metri, în lungime atinge 60 m, sunt două deschideri ovale care permit „aerului, sunetelor şi luminii din lumea exterioară să pătrundă în acest spaţiu organic unde natura şi arhitectura par strâns interconectate”, spune site-ul de prezentare.

Ajung astfel la principiul după care funcţionează acest muzeu, gol nu doar de o structură interioară, ci gol de exponate, singura expoziţie se pare că este ambianţa perpetuu schimbătoare.

Am găsit un articol al curatorului şi arhitectului Raymund Ryan care descrie experienţa vizitei la muzeu (aici):

„Muzeul de Artă Teshima îşi dezarmează vizitatorii. Se numeşte muzeu, dar spaţiul exhibiţional e departe de viziunea tradiţională a arhitecturii pentru muzee, cu masa lor de obiecte şi lucrări de artă adunate. De fapt, pe Insula Teshima vizitatorii sunt lăsaţi să contempleze o experienţă a naturii compuse din lumină, apă şi aer”.

Un muzeu gol de conţinuturi, al cărui interior e fluid, descrierea lui Raymund Ryan aproape că sugerează un mediu protector: „membrana de beton”, „singularitatea organică a volumului total”


Prin urmare, experienţa este una senzorială, culturală sau artistică, depinde de vizitator. Mă întreb cât de departe pot fi duse lucrurile: poate fi muzeul ăsta numit o instalaţie arhitecturală imersivă? după calapodul atâtor instalaţii sculpturale şi imersive. Apa de ploaie se adună în bălţi pe podeaua de beton şi reflectă câte un ochi din mediul înconjurător. Reuşita acestui muzeu ar fi tocmai asta: te face conştient de natura din jur, din fiecare deschidere ricoşează spre tine un element natural: foşnetul de frunziş, decupajul cerului ca un disc, plus o sensibilitate sporită ce receptează fiecare schimbare în atmosferă – natura e făcută sesizabilă. Poate e un efect de tipul diorama: ne credem într-un aranjament natural şi numai supralicitarea acestei impresii ne readuce la distincţiile de bază natural/artificial, viu/construit.

„Deocamdată instalaţia lui Naito e pentru colectarea apei de ploaie […], clădirea lui Nishizawa evocă speranţă în acea abilitate a arhitecturii de a face lumea să pară cumva stranie şi în acelaşi timp un pic mai bună” (Raymund Ryan).