Category Archives: Uncategorized

All Watched Over by Machines of Loving Grace

Standard

by Richard Brautigan

I like to think (and
the sooner the better!)
of a cybernetic meadow
where mammels and computers
live together in mutually
programming harmony
like pure water
touching clear sky.

I like to think
(right now, please!)
of a cybernetic forest
filled with pines and electronics
where deer stroll peacefully
past computers
as if they were flowers
with spinning blossoms.

I like to think
(it has to be!)
of a cybernetic ecology
where we are free of our labors
and joined back to nature,
returned to our mammal
brothers and sisters,
and all watched over
by machines of loving grace.

Ah, Teshima Art Museum !

Standard


Muzeul de Artă Teshima e viziunea pe care au avut-o artistul Rei Naito şi arhitectul Ryue Nishizawa pentru terenul ridicat dintr-un colţ al insulei Teshima, cu privire spre mare. Forma a fost inspirată de un strop de apă, clădirea însă e construită din beton şi arată ca o scoică goală. Nu sunt piloni de susţinere, tavanul e la o înălţime de 4,5 metri, în lungime atinge 60 m, sunt două deschideri ovale care permit „aerului, sunetelor şi luminii din lumea exterioară să pătrundă în acest spaţiu organic unde natura şi arhitectura par strâns interconectate”, spune site-ul de prezentare.

Ajung astfel la principiul după care funcţionează acest muzeu, gol nu doar de o structură interioară, ci gol de exponate, singura expoziţie se pare că este ambianţa perpetuu schimbătoare.

Am găsit un articol al curatorului şi arhitectului Raymund Ryan care descrie experienţa vizitei la muzeu (aici):

„Muzeul de Artă Teshima îşi dezarmează vizitatorii. Se numeşte muzeu, dar spaţiul exhibiţional e departe de viziunea tradiţională a arhitecturii pentru muzee, cu masa lor de obiecte şi lucrări de artă adunate. De fapt, pe Insula Teshima vizitatorii sunt lăsaţi să contempleze o experienţă a naturii compuse din lumină, apă şi aer”.

Un muzeu gol de conţinuturi, al cărui interior e fluid, descrierea lui Raymund Ryan aproape că sugerează un mediu protector: „membrana de beton”, „singularitatea organică a volumului total”


Prin urmare, experienţa este una senzorială, culturală sau artistică, depinde de vizitator. Mă întreb cât de departe pot fi duse lucrurile: poate fi muzeul ăsta numit o instalaţie arhitecturală imersivă? după calapodul atâtor instalaţii sculpturale şi imersive. Apa de ploaie se adună în bălţi pe podeaua de beton şi reflectă câte un ochi din mediul înconjurător. Reuşita acestui muzeu ar fi tocmai asta: te face conştient de natura din jur, din fiecare deschidere ricoşează spre tine un element natural: foşnetul de frunziş, decupajul cerului ca un disc, plus o sensibilitate sporită ce receptează fiecare schimbare în atmosferă – natura e făcută sesizabilă. Poate e un efect de tipul diorama: ne credem într-un aranjament natural şi numai supralicitarea acestei impresii ne readuce la distincţiile de bază natural/artificial, viu/construit.

„Deocamdată instalaţia lui Naito e pentru colectarea apei de ploaie […], clădirea lui Nishizawa evocă speranţă în acea abilitate a arhitecturii de a face lumea să pară cumva stranie şi în acelaşi timp un pic mai bună” (Raymund Ryan).