Arhive pe categorii: grădini

Alter Nature: We Can

Standard

Z33 e un centru de artă contemporană, o iniţiativă a regiunii Limburg din Belgia, şi se prezintă ca „un laborator unic şi un loc de întâlnire pentru experimentare şi inovaţie”.

Pe 21 noiembrie anul trecut s-a deschis o expoziţie acolo numită Alter Nature: We Can, care va rămâne deschisă până la jumătatea lunii martie ’11. Sunt expuse lucrări ale unor artişti şi designeri contemporani, punctul de interes fiind felurile în care „oamenii au dislocat, manipulat sau proiectat natura: de la mici grădini până la insule private, de la morcovi şi copaci bonsai până la plante acustice şi fazani portocalii”. Amuzant, nu?

Interesant în toate astea e cum se schimbă conceptul de „natură” de la un artist la altul. Momentan, se pendulează între două atitudini extreme: pe de o parte, se observă un entuziasm în modificare genetică şi alterarea naturii pentru a o transforma în ceva mai eficient, mai bun şi mai frumos, iar pe de altă parte, sunt scepticii care arată cu degetul toate intervenţiile care au eşuat şi care astăzi pun în pericol ecosistemul planetei. Curatorul Karen Verschooren propune să se meargă mai departe de atât: „lucrările expuse sunt lipsite de strictul utilitarism şi accentul cade pe contextul istoric al intervenţiei, multiplicitatea manipulărilor şi înţelegerea noastră fluctuantă a conceptului de natură.”

Să vedem câteva lucrări. În organizarea curatorului, prima secţiune e dedicată (dis)locării naturii, unde natura e termenul de referinţă, dar nu şi mediul lucrării – până la urmă, provocarea pentru artiştii de care mă ocup eu, mai ales pentru cei care lucrează direct cu elemente naturale, este de a găsi argumente şi modalităţi prin care să poată transforma natura în artă şi să ne poată oferi justificări de ordin estetic.

“De remarcat că grădinile pot fi considerate ca una dintre primele manipulări ale naturii la scară mare din motive de ordin estetic.”
Secret Garden (2010), realizată de Hans Op De Beeck, e o variantă absurdă a grădinii citadine şi reprezintă o curte privată betonată în care reuşeşti totuşi să identifici o oază – ceea ce e uşor îngrijorător, nu?

Tocmai acest puţin care ne e necesar pentru a recunoaşte ceva drept natural sancţionează Mark Dion în lucrarea Mobile Wilderness Unit – Wolf (2006): instalaţia construieşte o dioramă în care e expus un lup în habitatul natural. Dion suprapune noţiunea de natură cu aceea de sălbăticie şi demonstrează imposibilitatea noastră de a cunoaşte cu adevărat această dimensiune şi totodată ridicolul încercărilor noastre de a ne-o reprezenta.

Anitti Laitinen – It’s my Island (2007) e documentarea felului în care artistul îşi face o insulă privată în Marea Baltică, transportând de pe uscat saci de nisip timp de trei luni până când insula lui dispare în mare. E o absurditate asumată şi totodată o caracteristică a identităţii finlandeze: „fuga de cultură şi evadarea în sălbăticie”.


Raketenbaum (2008) e un performance documentat fotografic şi probabil una dintre lucrările cele mai puţin bine văzute din expoziţie: Michael Sailstorfer aruncă în aer un pom frunctifier, e dislocarea dusă la extrem – catapultarea dintr-un peisaj ideal, anume „proiectat” pentru a acomoda prezenţa pomului.


Secţiunea a doua: manipularea naturii – adică a selecţiei naturale, ingineria genetică şi controlul factorilor de mediu, de obicei pentru a obţine plante şi fructe ’perfecte’, orice ar însemna asta. Desigur, natura are moduri surprinzătoare de a rezista şi de a se sustrage acestor manii.
Primul exemplu este de la amicul Makoto Azuma despre care am mai vorbit aşa că vă arăt un scurt clip cu el în care îşi prezintă lucrările Shiki 1 şi Frozen Pine:

Natalie Jeremijenko a refăcut un proiect din 2005, The Balance: doi copaci identici genetic sunt puşi în balanţă pentru a demonstra fluctuaţiile şi micro-ajustările pe care aceste organisme vii le înregistrează, intenţia fiind de a corecta impresia pietonului oarecare că aceştia sunt elemente statice ale decorului urban. Plus că devin vizibile diferenţele dintre două plante identice dar care se dezvoltă diferit sub influenţa mediului.

Tot adaptarea naturii e speculată şi în lucrarea Tree Logic din 1999, un video care arată şase arţari atârnaţi cu crengile în jos şi felul în care logica internă a copacilor încearcă să împace atracţia gravitaţională cu nevoia de soare. Până la urmă, în ciuda controlului uman, natura are propriile metode de supravieţuire şi de adaptare la mediu.

Driessens & Verstappen prezintă în Morphoteque #9 32 de morcovi modificaţi genetic, dar cu forme imperfecte, care au fost respinşi în centrele de distribuţie. Se pare că abia acum un an şi jumătate Comisia Europeană a suspendat interdicţia pentru fructele şi legumele „imperfecte”. Şi cine ştia că morcovii nu erau de fapt portocalii, ci roşii, mov sau albi?

BCL (Georg Tremmel & Shiko Fukuhara) prezintă Common Flowers, Flower Commons (2009), un proiect despre prima floare modificată genetic care a fost comercializată – garoafa. Suntory Flowers a ales manipulare genetică pentru a transforma o garoafă albă într-una albastră şi a vândut-o apoi sub numele de „Moondust”. „A fost primul produs destinat consumatorilor, obţinut prin inginerie genetică având ca unic scop consumul estetic.
BCL au cumpărat floarea albastră şi folosind biotechnologie de tipul „do-it-yourself”, au clonat-o la ei în bucătărie. Au distribuit apoi florile clonate în natură, postând pe site-ul lor un manual de clonare încercând să ridice întrebări legate de proprietatea intelectuală şi de drepturile de autor sau chiar patentul de inventator pe care cineva l-ar putea reclama pornind de la o experienţă similară.


Growth Pattern (2009) de Allison Kudla
Într-o reţea de 2,5 x 2,5 metri sunt dispuse 64 de plante de tutun în vase Petri şi tăiate pentru a creşte într-un anumit tipar. Proiectul dezvăluie o întreagă istorie de motive naturale care au fost folosite în design-ul interior.
„În această lucrare, un sistem natural viu ia formă unui tipar manufacturat. Frunzele sunt tăiate complicat într-un tipar simetric şi suspendate în bucăţi de gresie Petri care funcţionează ca vase conţinând toţi nutrienţii necesari pentru a încuraja dezvoltarea de noi frunze. (…) Frunzele noi care cresc extind forma motivul iniţial inspirat din botanică. Datorită repetiţiei tiparului, ocupanţii spaţiului observă schimbări morfologice survenite în timpul expoziţiei.”


Le Paradoxe de Robinson (2007) de Julien Berthier e un truc simplu [care s-a făcut şi la noi, dar n-a ţinut]: în curtea interioară a muzeului a fost instalat pe un trailer un palmier, la o înălţime suficient de mare încât să poată fi zărit de la fereastra etajului 2 ca să te facă să te crezi chiar şi pentru o clipă într-o ţară tropicală.


Iar de la intervenţie şi manipulare, se trece la secţiunea a treia: design şi construcţie.
Eduardo Kac crede că oamenii nu ar trebui să fie sclavi tehnologiilor noi-descoperite aşa că propune ca în proiectul Cypher (2009) să introduci o poezie sintetică într-o bacterie care urmează să se înmulţească. Poezia este mai degrabă o rimă „A tagged cat will attack Gattaca” (vezi filmul) compusă din literele ATCG (cele patru elemente care compun ADN-ul) pe care a sintetizat-o într-un şir ADN şi a pregătit un kit pentru utilizatorii dornici să înveţe.

Adam Zaretsky i-a trimis o scrisoare Înălţimii Sale Prinţul Willem-Alexander în care îi propunea să înfiinţeze o „Unitate Olandeză Regală de Înmulţire Transgenică” la Universitatea din Leiden. Ideea fiind să se producă fazani portocalii care să fie folosiţi ca pradă în vânătoarea regală. Cât de departe se poate merge în crearea unei „estetice regale”? Până la urmă ce e atât de exagerat? Doar mâncăm cu toţii morcovi portocalii. Proiectul expune imagini ale fazanilor trasgenici, scrisoarea către Prinţ şi două clipuri video care detaliază demersul.

Dar nişte botanică acustică cum vă sună? David Benqué explorează fics asta în proiectul său speculativ Acoustic Botany (2010) care îşi propune să manipuleze plante şi flori pentru a produce sunete. Grădinile s-ar organiza aşadar după considerente care ţin de polifonie decât de impresie vizuală. Cum ar fi o plimbare într-o grădină acustică şi cam ce fel de fundal sonor s-ar putea asculta oare? Pentru a afla, Benqué foloseşte o serie de tehnici tradiţionale cum ar fi grefarea şi cultivarea selectivă, dar şi biologia sintetică şi modificare genetică. De obicei e vorba de intensificarea vibraţiilor unor membrane sau a zângănitul de capsule pline cu aer şi bacterii şi tot aşa.

Surse: Z33 şi WMMNA.

Viaţă virtuală, adică artificial naturală. Nu?

Standard

Citesc Oliver Grau – Virtual Art : From Immersion to Illusion; deşi realitatea virtuală nu va intra neapărat în studiul meu, sunt câteva aspecte de artă genetică şi generativă care mă interesează. Am aflat astfel de Christa Sommerer şi Laurent Mignonneau care fac parte din generaţia ‘artist + om de ştiinţă’.

„Ei reprezintă un nou tip de artist care nu se opreşte la a folosi tehnologia disponibilă într-un mod ingenios, dar care îi forţează limitele. Sommerer and Mignnoneau nu consideră tehnologia un scop în sine. Ei încearcă să creeze un limbaj artistic, care, spre deosebire de paradigma tehnologică a realităţii virtuale, recunoaşte responsabilitatea artistului de a canaliza forţa sugestivă a imaginilor şi a mediilor în timp ce sunt vizualizate procese şi principii de viaţă într-un fel similar tiparelor de viaţă.”

(Grau 304)

Proiectele lor urmăresc pe lângă modul de dezvoltare a vieţii şi interacţiunea umană cu aceste medii artificial ‘naturale’. O asemenea lucrare este Eau de Jardin, inspirată de nuferii lui Monet şi de expunerea lor panoramică la Musée de l’Orangerie din Paris.

Instalaţia constă dintr-un triptic de ecrane, ecranul boltit creează impresia unei grădini acvatice, imersive, plus 8-10 amfore transparente care atârnă de tavan şi în care sunt puse diferite plante acvatice ca nuferi, bambus, lotus ş.a. Interacţiunea e declanşată de apropierea vizitatorilor de plantele din amfore, care declanşează apariţia pe ecran a unor plante virtuale care seamănă cu cele din vase.

Foarte simpatic mi s-a părut proiectul Life Writer care foloseşte o maşină de scris unde textul funcţionează ca un cod genetic pentru forme de viaţă artificială, cod care le stabileşte comportamentul şi mişcările.

O foaie normală de hârtie este folosită ca ecran de proiecţie; în primă fază, ceea ce tastează utilizatorul apare sub formă de caractere text, dar când va vrea să înceapă un nou rând, aducând cilindrul în poziţia iniţială, literele de pe ecran se transformă în creaturi albe şi negre care par să plutească pe foaie.
Fiinţele nou create se hrănesc cu text şi vor încerca astfel să mănânce fiecare rând nou, iar dacă sunt suficient de bine hrănite ajung chiar să se reproducă. Utilizatorul are totuşi un cuvânt de spus: poate să rotească cilindrul maşinii de scris pentru a le absorbi înapoi în nefiinţă sau să le împingă spre capătul paginii până cad în afara marginii superioare.

„Legând actul de tastare de actul de creare a vieţii, Life Writer tratează ideea creării unei opere de artă deschise unde interacţiunea dintre creatura-utilizator şi creatura-creatură [haha, I know!] devine esenţială pentru crearea vieţii digitale şi unde sisteme emergente de artă similară vieţii apar la graniţele dintre lumile analoge şi digitale.”

Nemore: grădina de grafit

Standard

Nemore e numită „grădină” de creatorii „fishing for compliments” deşi e făcută din 36 de stâlpi flexibili din grafit.

Concepută să „simtă” vizitatorul ca pe o interferenţă străină, grădina artificială reacţionează la prezenţa umană pentru că fiecare stâlp are un comportament şi are ca repere programate: ’vecini’ – ceilalţi stâlpi şi ’vecinul străin’ – vizitatorul. În funcţie de mişcările acestora, grădina va scoate sunete provocate de „iritarea stâlpilor care generează o modulaţie de înălţime şi amplitudine: cu cât se apleacă mai mult stâlpul, cu atât e mai tare zgomotul oscilatorului”.

video : http://player.vimeo.com/video/16255144?autoplay=1

Problema care se pune e de cum percepem noi acest întreg care pare să reacţioneze atât de ostil la prezenţa umană – e frică, e curiozitate, e nervozitate? Sunt universurile tehnologice terorizate de noi? Dar fiind obiecte inanimate şi inaudibile nu le ne dăm seama. Implementându-le cu sensibilitate avem şansa să le vedem reacţia. Primele două exemple similare care îmi vin în minte sunt Fear de Marie Sester şi Dune 4.1 amplasat în Maastunnel din Rotterdam.

Despre servo motoare, cu Max Kickinger:


„Stâlpii sunt puşi în mişcare de două servo motoare – unul roteşte stâlpul, altul trage o bobină care are ataşat fir de pescuit, înclinând stâlpul. Grădina e controlată prin 6 arduino mega (?), un computer rulează vvvv pentru aplicaţia de pe server şi pd pentru sunet. Sunetul funcţionează ca o sinteză aditivă simplă, compusă din 36 de oscilatori sinus.”

„fishing for compliments” sunt Jan Bernstein, Max Kickinger, Woeishi Lean, Sebastian Neitsch, băieţi care se ocupă de cinetică, toate tipurile de design şi de muzică.
Imagini cu instalaţia găsiţi în arhiva de aici.