Arhive pe categorii: natură artificială

Flori adaptabile, de Justin Goodyre

Standard

Adaptive Bloom este proiectul prezentat de Justin Goodyre la o expoziţia Constructing Realities, dedicată studenţilor de la Bartlett School of Architecture.

Această prezentare necesită JavaScript.

Goodyre a construit un ecran reactiv conceput să funcţioneze ca element butaforic într-un spectacol de dans: într-o coregrafie concepută pentru trei, ecranul ar trebui să răspundă mişcărilor cuplului de dansatori şi invers. Alcătuit din flori mecanice care înfloresc sau regresează în boboc, ecranul a fost gândit ca o structură grilă în care fiecare floare e un pixel ce detectează şi reacţionează la mişcare. Piesele ecranului sunt prototipuri obţinute prin selective laser sintering (un proces tehnic care foloseşte un laser pentru a suda mici particule de plastic într-o singură masă care are forma tridimensională dorită).

Improvizaţia de dans e gândită în funcţie de o coloană sonoră aleatorie, iar în timp ce perechea de dansatori îşi urmăreşte paşii, ecranul să fie un fundal cu comportament adaptiv. Fiecare dintre cei trei participanţi la secvenţa de dans ar trebui „să răspundă, să imite şi să traducă mişcările celorlalţi”. Improvizaţia e structurată în măsura în care „fiecărui dansator i se dă o serie de mişcări, un număr de modificări aplicate mişcărilor şi o serie de stimuli externi pentru a le activa”. Astfel că reprezentaţiile pot varia în limita acestor variabile.

Ars Electronica 2010

Standard

Ediţia de anul trecut a festivalului Ars Electronica a avut tema repair – ready to pull the lifeline şi a vrut să lanseze un semnal de alarmă legat de societatea şi de lumea în care am ajuns să trăim. A fost conceput chiar şi un program care marca punct cu punct posibilităţile de reparare, regândire şi reinventare a materialelor, a lucrurilor deja construite şi a tehnologiei disponibile.
Astfel în 2010, la Linz, Festivalul pentru Artă, Tehnologie şi Societate s-a concentrat asupra pionierilor epocii noastre: „Nu aventurierii care s-au avântat înainte pentru că voiau să afle ce îi aşteaptă pe partea cealaltă, ci mai degrabă vizionarii care au expertiză laolaltă cu multă creativitate şi idealism pentru a garanta că munca lor va rezista în timp ca o alternativă la viitor”.

N-am fost în septembrie la Linz, dar au fost alţii care au consemnat şi au povestit. În noiembrie, a fost o conferinţă Zeppelin dedicată Ars Electronica unde s-a povestit pe un suport foto şi video despre ideile principale ale festivalului repair – ready to pull the lifeline. Câteva dintre proiectele pe care mi-aş fi dorit să le văd ar fi:
– dispozitivul care îţi scanează amprenta şi în funcţie de particularităţile ei generează un oraş unic, urbanistică & arhitectură, construindu-le treptat pe măsură ce îl explorezi – poate fi salvat şi stocat apoi;
– lămpi colorate sub formă de flori origami care interacţionează cu prezenţa umană: se mişcă, scot sunete, schimbă culoarea şi intensitatea luminii;
– „plant” este o instalaţie interactivă a lui Akira Nakayasu, inspirată de felul în care se mişcă iarba când bate vântul; are 169 de frunze artificiale ce reacţionează independent la mişcare;


– o lucrare conceptuală care analizează modul de funcţionare al plantelor – considerând că e asemănător cu cel al unei fabrici, se propune ca plantele să fie folosite, exploatate, iar pătrunzându-se în sistemul lor intern să se programeze producerea propriu-zisă de obiecte;
– grădina de legume din fereastră sau The Windowfarms Project – după modelul fermelor hidroponice proiectate pentru oraşele viitorului, într-o asemenea grădină, plantele cresc cu nutrienţi şi apă, fără pământ, trebuie doar aşezate în vase interconectate prin care circulă apa şi substanţele necesare creşterii;

Această prezentare necesită JavaScript.

Earth, un proiect de Finnbogi Pétursson: într-un bazin cu apă e creată o interferenţă de 7,8 hertzi – un sunet care poate fi auzit şi simţit devine vizibil pe suprafaţa apei; „Frecvenţa de 7,8 hertzi coresunde unui fenomen fizic numit Rezonanţa Schumann care descrie felul în care rezonează câmpul electromagnetic al Terrei. Pentru Pétursson, acesta este frecvenţa pe care o are pulsul planetei noastre”


As an artist I need to rest e un fel de performance tehnologic de Sonia Cillari: artista e întinsă pe jos şi expiră printr-un cablu care leagă nara ei stângă de un ecran mare, ca urmare expiraţia ei va genera o creatură digitală numită „feather”

şi multe altele care-s mai greu de recuperat de pe net.
Dar poate la anul mergem şi noi.

Din seria maşinilor non-triviale: Troika

Standard

Instalaţia Falling Light e o variantă a instalaţiei Lightrain, realizată de data aceasta cu sprijinul Swarowski care a contribuit cu cristale tăiate special şi incorporate mecanismului deja existent.

Sunt 50 de dispozitive mecanice suspendate de tavan care conţin o lentilă optică din cristal Swarowski, un motor programat de calculator şi un LED alb – această structură se mişcă şi se aprinde astfel încât să dea impresia unui flux de picături de ploaie.

Interviu cu monsieur Sebastien Noel:

Ideea Troika era de a construi un mediu imersiv, o baie de lumină cu picături şi aureole, plus un ritm dinamic astfel încât instalaţia să menţină vizitatorul alert. Experienţa este sinestezică, mecanismul din tavan produce un murmur continuu. Scopul Troika este de a demonstra încă o dată că „ştiinţa nu distruge, ci mai degrabă descoperă poezia din tiparele naturii”.

Vezi video.

Din seria maşinilor non-triviale: Zimoun

Standard

Când am văzut lucrările lui Zimoun prima dată, m-am gândit că sunt un fel de variantă actualizată a sculpturilor cinetice pe care le face Arthur Ganson – maşini non-triviale prin felul în care ne amuză şi ni se par totodată poetice, iar apoi ne declanşează o serie de asociaţii libere de la fenomene naturale şi fizică la robotică şi industrializare. Sculpturile lui Zimoun se vor a fi sonore aşa că mişcarea e doar un mijloc pentru a produce şi a propaga sunetul; mişcarea şi sunetul evoluează codependent în această schemă minimală.

„Este o cercetare artistică a sistemelor simple şi elegante pentru a genera şi studia comportamente complexe ale sunetului şi ale mişcării. Zimoun creează bucăţi sonore din componente elementare, deseori folosind în paralel dubluri ale elementelor mecanice, pentru a putea examina crearea şi degenerarea tiparelor”. (Tim Beck)

Sculpturile lui sunt atât de interesante pentru că reuşesc să dea o aparenţă de organicitate în modul de funcţionare: deşi componentele industriale sunt la vedere, se produce o impresie de habitat închis şi de specimen artificial expus pentru a fi observat. Ideea de mişcare este foarte strâns legată de ceea ce e viu, de ceea ce e animat.



„Folosind motoare, cabluri, ventilatoare etc…, el creează sisteme închise care îşi dezvoltă propriul comportament şi care funcţionează similar cu creaturile artificiale. Odată pornite, sunt lăsate singure şi trec printr-un proces nedeterminabil de (de)generare. Aceste creaturi cvasi-autonome există într-o sferă absolut sintetică de materie fără viaţă. Totuşi, în cadrul sistemelor creative precise şi deterministe, reapar deodată categorii precum deviaţie, refuz şi efemeritate – categorii din care încep să evoluze tipare comportamentale complexe.” Node10

Pentru varianta extinsă a clipului şi o arhivă video Zimoun, apasă pe link.

Viaţă virtuală, adică artificial naturală. Nu?

Standard

Citesc Oliver Grau – Virtual Art : From Immersion to Illusion; deşi realitatea virtuală nu va intra neapărat în studiul meu, sunt câteva aspecte de artă genetică şi generativă care mă interesează. Am aflat astfel de Christa Sommerer şi Laurent Mignonneau care fac parte din generaţia ‘artist + om de ştiinţă’.

„Ei reprezintă un nou tip de artist care nu se opreşte la a folosi tehnologia disponibilă într-un mod ingenios, dar care îi forţează limitele. Sommerer and Mignnoneau nu consideră tehnologia un scop în sine. Ei încearcă să creeze un limbaj artistic, care, spre deosebire de paradigma tehnologică a realităţii virtuale, recunoaşte responsabilitatea artistului de a canaliza forţa sugestivă a imaginilor şi a mediilor în timp ce sunt vizualizate procese şi principii de viaţă într-un fel similar tiparelor de viaţă.”

(Grau 304)

Proiectele lor urmăresc pe lângă modul de dezvoltare a vieţii şi interacţiunea umană cu aceste medii artificial ‘naturale’. O asemenea lucrare este Eau de Jardin, inspirată de nuferii lui Monet şi de expunerea lor panoramică la Musée de l’Orangerie din Paris.

Instalaţia constă dintr-un triptic de ecrane, ecranul boltit creează impresia unei grădini acvatice, imersive, plus 8-10 amfore transparente care atârnă de tavan şi în care sunt puse diferite plante acvatice ca nuferi, bambus, lotus ş.a. Interacţiunea e declanşată de apropierea vizitatorilor de plantele din amfore, care declanşează apariţia pe ecran a unor plante virtuale care seamănă cu cele din vase.

Foarte simpatic mi s-a părut proiectul Life Writer care foloseşte o maşină de scris unde textul funcţionează ca un cod genetic pentru forme de viaţă artificială, cod care le stabileşte comportamentul şi mişcările.

O foaie normală de hârtie este folosită ca ecran de proiecţie; în primă fază, ceea ce tastează utilizatorul apare sub formă de caractere text, dar când va vrea să înceapă un nou rând, aducând cilindrul în poziţia iniţială, literele de pe ecran se transformă în creaturi albe şi negre care par să plutească pe foaie.
Fiinţele nou create se hrănesc cu text şi vor încerca astfel să mănânce fiecare rând nou, iar dacă sunt suficient de bine hrănite ajung chiar să se reproducă. Utilizatorul are totuşi un cuvânt de spus: poate să rotească cilindrul maşinii de scris pentru a le absorbi înapoi în nefiinţă sau să le împingă spre capătul paginii până cad în afara marginii superioare.

„Legând actul de tastare de actul de creare a vieţii, Life Writer tratează ideea creării unei opere de artă deschise unde interacţiunea dintre creatura-utilizator şi creatura-creatură [haha, I know!] devine esenţială pentru crearea vieţii digitale şi unde sisteme emergente de artă similară vieţii apar la graniţele dintre lumile analoge şi digitale.”

Nemore: grădina de grafit

Standard

Nemore e numită „grădină” de creatorii „fishing for compliments” deşi e făcută din 36 de stâlpi flexibili din grafit.

Concepută să „simtă” vizitatorul ca pe o interferenţă străină, grădina artificială reacţionează la prezenţa umană pentru că fiecare stâlp are un comportament şi are ca repere programate: ’vecini’ – ceilalţi stâlpi şi ’vecinul străin’ – vizitatorul. În funcţie de mişcările acestora, grădina va scoate sunete provocate de „iritarea stâlpilor care generează o modulaţie de înălţime şi amplitudine: cu cât se apleacă mai mult stâlpul, cu atât e mai tare zgomotul oscilatorului”.

video : http://player.vimeo.com/video/16255144?autoplay=1

Problema care se pune e de cum percepem noi acest întreg care pare să reacţioneze atât de ostil la prezenţa umană – e frică, e curiozitate, e nervozitate? Sunt universurile tehnologice terorizate de noi? Dar fiind obiecte inanimate şi inaudibile nu le ne dăm seama. Implementându-le cu sensibilitate avem şansa să le vedem reacţia. Primele două exemple similare care îmi vin în minte sunt Fear de Marie Sester şi Dune 4.1 amplasat în Maastunnel din Rotterdam.

Despre servo motoare, cu Max Kickinger:


„Stâlpii sunt puşi în mişcare de două servo motoare – unul roteşte stâlpul, altul trage o bobină care are ataşat fir de pescuit, înclinând stâlpul. Grădina e controlată prin 6 arduino mega (?), un computer rulează vvvv pentru aplicaţia de pe server şi pd pentru sunet. Sunetul funcţionează ca o sinteză aditivă simplă, compusă din 36 de oscilatori sinus.”

„fishing for compliments” sunt Jan Bernstein, Max Kickinger, Woeishi Lean, Sebastian Neitsch, băieţi care se ocupă de cinetică, toate tipurile de design şi de muzică.
Imagini cu instalaţia găsiţi în arhiva de aici.

Troika: Ficţiune cu plante

Standard

„’Plant Fiction’ explorează rolul pe care natura l-a avut în cultura vestică, cultură în care de-a lungul vremii oamenii au reuşit să definească cultura – îndeosebi oraşul – ca pe un concept social intrinsec opus naturii, un concept în care pornirea noastră pentru dezvoltarea tehnologică şi rafinamentul cultural e alimentată de căutarea controlului şi a înţelegerii naturii.”

Aşa începe textul de prezentare conceput de Troika pentru proiectul lor Plant Fiction, aflat acum în colecţia permanentă a Institutului de Artă din Chicago. După ce e adus contraargumentul pentru dezvoltarea tehnologică în opoziţie cu natura care a condus la severe dezechilibre ecologice şi la ameninţarea vieţii pe pământ aşa cum o cunoaştem, Troika introduce scenariul SF pe care se bazează multe dintre lucrările experimentale de artă contemporană care tratează subiectul naturii artificiale.

Recunoscându-şi conţinutul drept un amalgam de „fapte, ficţiune, mit, istorie, gândire radicală şi cercetări”, ’Plant Fiction’ prezintă 5 noi specii de plante care ar putea rezolva unele dintre cele mai comune probleme ale secolului nostru din mediul urban. Ca studiu de caz este aleasă Londra cu împrejurimile sale, într-un viitor apropiat.

„Troika a imaginat plante care s-ar auto-descompune pentru a forma biocombustibili, plante care excretă pigmenţi unici – de implementat în dispozitive de securitate, plante agăţătoare care detectează viruşi cu transmitere prin aer şi plante care recuperează aurul din circuite electronice găsite la groapa de gunoi, evocând astfel scenarii futuriste şi dezvăluind în acelaşi timp viziunea noastră asupra naturii, adesea îngustă şi utilitaristă, precum şi relaţia omenirii cu natura.”

Şi tocmai asta îl face un proiect atât de interesant – pentru că deşi prima reacţie ar fi de aprobare a organismelor modificate genetic, a minunilor biotehnologice, asemenea hibrizi nu sunt decât încercări patetice de a estompa probleme serioase pe care singuri le-am provocat în trecut din nesăbuinţă, lăcomie şi alte păcate capitale.