Category Archives: animal

Alter Nature: We Can

Standard

Z33 e un centru de artă contemporană, o iniţiativă a regiunii Limburg din Belgia, şi se prezintă ca „un laborator unic şi un loc de întâlnire pentru experimentare şi inovaţie”.

Pe 21 noiembrie anul trecut s-a deschis o expoziţie acolo numită Alter Nature: We Can, care va rămâne deschisă până la jumătatea lunii martie ’11. Sunt expuse lucrări ale unor artişti şi designeri contemporani, punctul de interes fiind felurile în care „oamenii au dislocat, manipulat sau proiectat natura: de la mici grădini până la insule private, de la morcovi şi copaci bonsai până la plante acustice şi fazani portocalii”. Amuzant, nu?

Interesant în toate astea e cum se schimbă conceptul de „natură” de la un artist la altul. Momentan, se pendulează între două atitudini extreme: pe de o parte, se observă un entuziasm în modificare genetică şi alterarea naturii pentru a o transforma în ceva mai eficient, mai bun şi mai frumos, iar pe de altă parte, sunt scepticii care arată cu degetul toate intervenţiile care au eşuat şi care astăzi pun în pericol ecosistemul planetei. Curatorul Karen Verschooren propune să se meargă mai departe de atât: „lucrările expuse sunt lipsite de strictul utilitarism şi accentul cade pe contextul istoric al intervenţiei, multiplicitatea manipulărilor şi înţelegerea noastră fluctuantă a conceptului de natură.”

Să vedem câteva lucrări. În organizarea curatorului, prima secţiune e dedicată (dis)locării naturii, unde natura e termenul de referinţă, dar nu şi mediul lucrării – până la urmă, provocarea pentru artiştii de care mă ocup eu, mai ales pentru cei care lucrează direct cu elemente naturale, este de a găsi argumente şi modalităţi prin care să poată transforma natura în artă şi să ne poată oferi justificări de ordin estetic.

“De remarcat că grădinile pot fi considerate ca una dintre primele manipulări ale naturii la scară mare din motive de ordin estetic.”
Secret Garden (2010), realizată de Hans Op De Beeck, e o variantă absurdă a grădinii citadine şi reprezintă o curte privată betonată în care reuşeşti totuşi să identifici o oază – ceea ce e uşor îngrijorător, nu?

Tocmai acest puţin care ne e necesar pentru a recunoaşte ceva drept natural sancţionează Mark Dion în lucrarea Mobile Wilderness Unit – Wolf (2006): instalaţia construieşte o dioramă în care e expus un lup în habitatul natural. Dion suprapune noţiunea de natură cu aceea de sălbăticie şi demonstrează imposibilitatea noastră de a cunoaşte cu adevărat această dimensiune şi totodată ridicolul încercărilor noastre de a ne-o reprezenta.

Anitti Laitinen – It’s my Island (2007) e documentarea felului în care artistul îşi face o insulă privată în Marea Baltică, transportând de pe uscat saci de nisip timp de trei luni până când insula lui dispare în mare. E o absurditate asumată şi totodată o caracteristică a identităţii finlandeze: „fuga de cultură şi evadarea în sălbăticie”.


Raketenbaum (2008) e un performance documentat fotografic şi probabil una dintre lucrările cele mai puţin bine văzute din expoziţie: Michael Sailstorfer aruncă în aer un pom frunctifier, e dislocarea dusă la extrem – catapultarea dintr-un peisaj ideal, anume „proiectat” pentru a acomoda prezenţa pomului.


Secţiunea a doua: manipularea naturii – adică a selecţiei naturale, ingineria genetică şi controlul factorilor de mediu, de obicei pentru a obţine plante şi fructe ’perfecte’, orice ar însemna asta. Desigur, natura are moduri surprinzătoare de a rezista şi de a se sustrage acestor manii.
Primul exemplu este de la amicul Makoto Azuma despre care am mai vorbit aşa că vă arăt un scurt clip cu el în care îşi prezintă lucrările Shiki 1 şi Frozen Pine:

Natalie Jeremijenko a refăcut un proiect din 2005, The Balance: doi copaci identici genetic sunt puşi în balanţă pentru a demonstra fluctuaţiile şi micro-ajustările pe care aceste organisme vii le înregistrează, intenţia fiind de a corecta impresia pietonului oarecare că aceştia sunt elemente statice ale decorului urban. Plus că devin vizibile diferenţele dintre două plante identice dar care se dezvoltă diferit sub influenţa mediului.

Tot adaptarea naturii e speculată şi în lucrarea Tree Logic din 1999, un video care arată şase arţari atârnaţi cu crengile în jos şi felul în care logica internă a copacilor încearcă să împace atracţia gravitaţională cu nevoia de soare. Până la urmă, în ciuda controlului uman, natura are propriile metode de supravieţuire şi de adaptare la mediu.

Driessens & Verstappen prezintă în Morphoteque #9 32 de morcovi modificaţi genetic, dar cu forme imperfecte, care au fost respinşi în centrele de distribuţie. Se pare că abia acum un an şi jumătate Comisia Europeană a suspendat interdicţia pentru fructele şi legumele „imperfecte”. Şi cine ştia că morcovii nu erau de fapt portocalii, ci roşii, mov sau albi?

BCL (Georg Tremmel & Shiko Fukuhara) prezintă Common Flowers, Flower Commons (2009), un proiect despre prima floare modificată genetic care a fost comercializată – garoafa. Suntory Flowers a ales manipulare genetică pentru a transforma o garoafă albă într-una albastră şi a vândut-o apoi sub numele de „Moondust”. „A fost primul produs destinat consumatorilor, obţinut prin inginerie genetică având ca unic scop consumul estetic.
BCL au cumpărat floarea albastră şi folosind biotechnologie de tipul „do-it-yourself”, au clonat-o la ei în bucătărie. Au distribuit apoi florile clonate în natură, postând pe site-ul lor un manual de clonare încercând să ridice întrebări legate de proprietatea intelectuală şi de drepturile de autor sau chiar patentul de inventator pe care cineva l-ar putea reclama pornind de la o experienţă similară.


Growth Pattern (2009) de Allison Kudla
Într-o reţea de 2,5 x 2,5 metri sunt dispuse 64 de plante de tutun în vase Petri şi tăiate pentru a creşte într-un anumit tipar. Proiectul dezvăluie o întreagă istorie de motive naturale care au fost folosite în design-ul interior.
„În această lucrare, un sistem natural viu ia formă unui tipar manufacturat. Frunzele sunt tăiate complicat într-un tipar simetric şi suspendate în bucăţi de gresie Petri care funcţionează ca vase conţinând toţi nutrienţii necesari pentru a încuraja dezvoltarea de noi frunze. (…) Frunzele noi care cresc extind forma motivul iniţial inspirat din botanică. Datorită repetiţiei tiparului, ocupanţii spaţiului observă schimbări morfologice survenite în timpul expoziţiei.”


Le Paradoxe de Robinson (2007) de Julien Berthier e un truc simplu [care s-a făcut şi la noi, dar n-a ţinut]: în curtea interioară a muzeului a fost instalat pe un trailer un palmier, la o înălţime suficient de mare încât să poată fi zărit de la fereastra etajului 2 ca să te facă să te crezi chiar şi pentru o clipă într-o ţară tropicală.


Iar de la intervenţie şi manipulare, se trece la secţiunea a treia: design şi construcţie.
Eduardo Kac crede că oamenii nu ar trebui să fie sclavi tehnologiilor noi-descoperite aşa că propune ca în proiectul Cypher (2009) să introduci o poezie sintetică într-o bacterie care urmează să se înmulţească. Poezia este mai degrabă o rimă „A tagged cat will attack Gattaca” (vezi filmul) compusă din literele ATCG (cele patru elemente care compun ADN-ul) pe care a sintetizat-o într-un şir ADN şi a pregătit un kit pentru utilizatorii dornici să înveţe.

Adam Zaretsky i-a trimis o scrisoare Înălţimii Sale Prinţul Willem-Alexander în care îi propunea să înfiinţeze o „Unitate Olandeză Regală de Înmulţire Transgenică” la Universitatea din Leiden. Ideea fiind să se producă fazani portocalii care să fie folosiţi ca pradă în vânătoarea regală. Cât de departe se poate merge în crearea unei „estetice regale”? Până la urmă ce e atât de exagerat? Doar mâncăm cu toţii morcovi portocalii. Proiectul expune imagini ale fazanilor trasgenici, scrisoarea către Prinţ şi două clipuri video care detaliază demersul.

Dar nişte botanică acustică cum vă sună? David Benqué explorează fics asta în proiectul său speculativ Acoustic Botany (2010) care îşi propune să manipuleze plante şi flori pentru a produce sunete. Grădinile s-ar organiza aşadar după considerente care ţin de polifonie decât de impresie vizuală. Cum ar fi o plimbare într-o grădină acustică şi cam ce fel de fundal sonor s-ar putea asculta oare? Pentru a afla, Benqué foloseşte o serie de tehnici tradiţionale cum ar fi grefarea şi cultivarea selectivă, dar şi biologia sintetică şi modificare genetică. De obicei e vorba de intensificarea vibraţiilor unor membrane sau a zângănitul de capsule pline cu aer şi bacterii şi tot aşa.

Surse: Z33 şi WMMNA.

Odani Motohiko şi sculptura viitorului

Standard

Odani Motohiko e născut în Kyoto în 1972 şi e cunoscut pentru lucrări de o frumuseţe neliniştitoare: rece pe de o parte, monstruoasă pe de alta. În general explorează ideea de postumanitate, înţeleasă bionic. Apar în expoziţiile lui sculpturi semi-biologice, semi-tehnologice în care corporalitatea funcţionează hibrid, într-o combinaţie biologică cu părţi metalice şi proteze.

ERECTO(Clara), 2004. foto: Kioku KeizoERECTO(Clara), 2004.
Fingerspanner, 1998. foto: Hiromoto Hideki

Fingerspanner, 1998.

Viziunile lui nu se limitează la umanitate însă.

ERECTO(Banbi), 2003.

În ultimii ani, Motohiko a manifestat o preocupare nu doar pentru hibride bionice dar şi pentru sculpturi ca dintr-o altă lume, de inspiraţie SF. În cazul unei lucrări cum este SP2 „New Born”(Viper A) sugestia este de specimen fosilizat, pe care îl recunoaştem şi îl putem descifra ca atare prin intermediul unei vagi familiarizări cu miturile tehno-culturale.
Oare în ce măsură se poate considera că sculpturaluii nu are ca referent originalul, ci o copie provenită dintr-un mediu simulativ, pe linia ‘tehnologia dublează realitatea’.

„Momentan am un interes futurist puternic în cum să surprind în sculptură conceptele mişcării şi ale transformării, ale dinamismului şi ale vitezei. Pot să înţeleg foarte bine afirmaţia lui Boccioni că sculptura modernă e o ‘artă moartă’, precum şi grija lui de a o regenera.”

M-ar interesa şi instalaţiile lui, Hallucinegia (2009) şi 9th Room (2001) – deocamdată n-am găsit informaţii despre expoziţiile în care au fost prezentate, dar fotografiile pe care le am mă încurajează să sper & să speculez.

Theo Jansen şi noul cod genetic

Standard

Profil: Theo Jansen (n. 1948) a studiat fizica la Universitatea din Delft, în Olanda, înainte de a deveni pictor. După şapte ani de pictură, a început să lucreze la un proiect OZN – a proiectat o farfurie zburătoare care a survolat Delftul în 1980 stârnind panică în oraş şi atrăgându-i lui Jansen o atenţie considerabilă. S-a produs un declic, spune Jansen, „trebuia să fac lucruri şi mai tehnice, iar cum interesul meu pentru fizică nu dispăruse în vremea în care m-am ocupat cu pictura, a fost ca o renaştere a preocupării pentru tehnică”.

Olandezul Theo Jansen este (acum bine-cunoscutul) creator al animalelor de plajă, marcă înregistrată Strandbesteen. Stranie combinaţie între sculptură cinetică şi robotică primitivă, aceste creaturi din tuburi de PVC se mişcă autonom pe plajele din apropierea Y. Sunt dotate cu aripi şi se deplasează cu ajutorul vântului, stocând aer în „membre”. Mecanismul de funcţionare îl explică Jansen însuşi, invitat în 2007 la TED:

Jansen: „Am început prin a construi roboţi care puteau aduna nisip şi construi dune care să ne salveze de creşterea nivelului mării, iar în timpul lucrului mi-am dat seama că făceam forme noi de viaţă şi perseverând în asta am sperat să devin mai înţelept în privinţa existenţei noastre şi a formelor noastre de viaţă. […] Am tot felul de teorii despre simetrie şi despre multiplicare, despre secvenţele din evoluţie prin faptul că am generat evoluţia de la început şi am făcut-o nouă, cred că am descoperit multe despre mecanismul din spatele ei.”

Organizate pe generaţii, animalele de plajă formează turme pe care Jansen le urmăreşte pe plajă, observându-le în plin proces evolutiv. El vorbeşte despre o selecţie ’naturală’: ceea ce funcţionează, este păstrat ca material genetic viabil şi incorporat în noua generaţie. Mutaţiile – de fapt reajustări ale lungimii tuburilor pvc – pe care le suportă sunt parte dintr-un proces de evoluţie cvasi-darwiniană. Altfel, exemplarul ajunge în cimitirul din spatele atelierului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Jansen se joacă destul de mult cu termenii în care alege să îşi descrie creaţiile, dar şi cu felul în care se (re)prezintă: face uz de formula filmului documentar pentru a spori strania impresia de veridicitate a animalelor din pvc; foloseşte naraţiunea de popularizare ştiinţifică specifică emisiunilor enciclopedice şi îşi ilustrează specia, exemplar cu exemplar, într-o terminologie latină inventată. Cu toate astea, rămâne un reprezentant al crezului sculpturii cinetice: antropomorfizarea nu este suficientă pentru a insufla viaţă materiei inerte (Burnham) şi de aceea se poate renunţa la ea; mai mult, imitaţia naturii este pe cât posibil limitată. Jansen susţine că a descoperit pe cont propriu un principiu de mişcare pentru a-şi da seama că există deja în natură: o reinventare a roţii, desigur. Fragilele sale animale au un aer straniu de familiaritate şi totuşi nu seamănă cu nimic din faună. Par animate, dar nu sunt. Dezideratul [+anima] din robotică marchează distincţia faţă de „creaturile” artei: [-anima]. Pentru că ceea ce se urmăreşte în unele cazuri este doar fabricarea unor „artefacte purtătoare-de-viaţă” (Ibidem), antrenate în mişcare de o sursă externă, dependente de o inteligenţă.

În mod neaşteptat, aceste încercări [de a reproduce viaţa] produc aproape involuntar efecte estetice: Theo Jansen susţine (într-un interviu) că ce şi-a propus a fost să creeze o nouă formă de viaţă şi în vederea acestui fapt vizează de fiecare dată funcţionalitatea, pe care nu o atinge întotdeauna, dar se surprinde însă cu rezultate foarte frumoase. De unde vine această frumuseţe – probabil din simplitatea mijloacelor tehnologice, din faptul că sunt acţionate eolian şi se întrevede artizanatul.

Animaris Umerus

„Barierele dintre artă şi inginerie există doar în minţile noastre”, spune Jansen lansând un nou profil al artistului contemporan. El susţine că diferenţele de acest fel sunt născute din profilul pe care îl impun institutele şi universităţile când, de fapt, inginerii „sunt artişti într-o măsură mai mare decât ar vrea să recunoască” şi conchide: „Oamenii exagerează ce îşi imaginează ei că sunt. Artiştii fac la fel.”

Relaţia lui pragmatică cu natura provine din experienţa locuitului în Olanda care şi-a remodelat şi cultivat natura din necesitate: „Bineînţeles că prefer să am natură în jurul meu, dar nu trebuie să fie exact aceeaşi formă de vegetaţie doar din motive nostalgice. Natura evoluează şi produce lucruri noi.” Miza lui este că refăcând natura se va lovi de aceleaşi probleme ca şi creatorul iniţial, fiind astfel cu un pas mai aproape de a descoperi secretul vieţii. Carl Pisaturo, designer robotic, a invocat toate provocările şi obstacolele până la „lucrurile cu viaţă”, care rămân încă nerezolvate şi a comentat „Cât despre arta ca fiind legată de adevăr, asemenea dificultăţi – să zicem, o maşină răsturnată, scurt-circuitată, pe jumătate îngropată în nisip – ar trebui să vorbească elocvent despre cât de greu e să fii dumnezeu”.

Surse şi resurse:

site http://www.strandbeest.com/
blogul filmului Stranbesteen http://strandbeestmovie.typepad.com/
interviuri
http://siouxwire-annex.blogspot.com/2008/04/interview-theo-jansen.html
http://www.artificial.dk/articles/theojansen.htm
http://www.goodexperience.com/blog/archives/000145.php
altele
http://www.wired.com/culture/lifestyle/news/2005/01/66356
http://www.artfutura.org/02/05jansen_en.html