Marcel Duchamp

Standard

Duchamp este esențial în discuția despre artă și tehnologie în secolul al 21-lea. Deriziunea introdusă conștient atrage atenția asupra felului în care mecanicizarea omului e manevrată înspre umanizarea mașinilor. Pentru a nu relua discuția despre The Bride Stripped Bare by the Bachelors, consider mai relevant să mă refer la Bicycle Wheel din 1913.

Bicycle Wheel

Primul readymade din istoria artei este cinetic. Roata de bicicletă poziționată pe un scaun de bucătărie reprezenta o invitație deschisă pentru a fi învârtită. Se poate spune că Duchamp a reinventat roata. În acest context, mașina nu are nici o funcțiune și devine un mijloc prin care artistul își poate exprima o alegere și poate face astfel artă, dacă alegerea lui constă în a desemna că acela este un obiect de artă gata-făcut. Luată de la bicicletă, unul dintre mijloacele cele mai răspândite de transport personal, roata se învârte în gol, e o „mașină” inutilă însă eleganța formei ei e fermecătoare. Ironia e că asemenea mașini artistice pot fi considerate „un fel de auto-portret ridiculizant; artiștii se vedeau pe ei înșiși drept niște mașini iraționale care produceau obiecte iraționale, la fel cum mașinile raționale produceau obiecte raționale”[1]. Important la acest nou tip de sculptură este că în primul stadiu, cel de nemișcare, lucrarea e incompletă; numai odată ce a fost pusă în acțiune, calitățile ei formale pot fi observate. „În mișcare începe fluctuația formei în timp și spațiu. Privitorul e influențat nu doar de vizibil, ci și de efectul desfășurării secvențiale”[2]. Potențialul dramatic al unei asemenea situații e deosebit de important și va ajunge să fie speculat în mod intuitiv de artiști[3] și perceput asemenea de public, teoretizarea fiind făcută odată cu formularea clară a unor studii performative și cognitive.

 

 

În Rotary Demisphere, Duchamp construiește un instrument de iluzie optică: folosind un motor electric, face ca o semisferă pictată în alb cu cercuri negre descentrice să se învârtă. Prin rotație, iluzia e că semisfera se dematerializează și se scufundă în ea însăși ca într-un vârtej. Interesant e că Duchamp nu consideră că acesta e un obiect artistic așa că îl expune, alături de Rotating Glass Plates și de Rotoreliefs, la o expoziție anuală a inventatorilor la Concours Lépine. E un gest până la urmă simptomatic într-o epocă în care proiectele de lucrări cinetice sunt sabotate de însiși autorii lor: nu sunt duse la capăt sau nu sunt considerate a fi artă ori sunt curând abandonate. Duchamp își exprimă, într-o discuție cu Burnham[4], sentimentul că tehnologia mecanică poate copleși viziunea artistică a unei sculpturi astfel că incorporarea unor principii electro-mecanice trebuie să fie metaforică; în caz contrar, obiectul își pierde valoarea artistică. Prin urmare, ceea ce îl atrage pe Duchamp la experimentele cinetice este speculația filosofică, posibilă în marginea ei, dar nu arta mașinilor, nu le consideră investite cu un potențial creator sau reflexiv suficient de puternic încât să devină artistic.


[1] Pontus Hultén, op. cit., p. 97.

[2] Valdis Celms, „The Dialectic of Motion and Stasis in Kinetic Art”, Leonardo, Vol. 27, Nr. 5, Prometheus: Art, Science and Technology in the Former Soviet Union: Special Issue (1994), p. 387.

[3] Câțiva dintre ei au avut o viziune a unui teatru de mașini, alții și-au adus contribuția la spectacole de teatru, creând decorurile sau costumele, precum Francis Picabia, Kurt Schwitters, El Lissitzky, Liubov Popova, Alexandra Vesnin, Alexandra Exter ș.a.

[4] Burnham, op. cit., pp. 228-229.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s