Arhivele lunare: Ianuarie 2011

Alter Nature: We Can

Standard

Z33 e un centru de artă contemporană, o iniţiativă a regiunii Limburg din Belgia, şi se prezintă ca „un laborator unic şi un loc de întâlnire pentru experimentare şi inovaţie”.

Pe 21 noiembrie anul trecut s-a deschis o expoziţie acolo numită Alter Nature: We Can, care va rămâne deschisă până la jumătatea lunii martie ’11. Sunt expuse lucrări ale unor artişti şi designeri contemporani, punctul de interes fiind felurile în care „oamenii au dislocat, manipulat sau proiectat natura: de la mici grădini până la insule private, de la morcovi şi copaci bonsai până la plante acustice şi fazani portocalii”. Amuzant, nu?

Interesant în toate astea e cum se schimbă conceptul de „natură” de la un artist la altul. Momentan, se pendulează între două atitudini extreme: pe de o parte, se observă un entuziasm în modificare genetică şi alterarea naturii pentru a o transforma în ceva mai eficient, mai bun şi mai frumos, iar pe de altă parte, sunt scepticii care arată cu degetul toate intervenţiile care au eşuat şi care astăzi pun în pericol ecosistemul planetei. Curatorul Karen Verschooren propune să se meargă mai departe de atât: „lucrările expuse sunt lipsite de strictul utilitarism şi accentul cade pe contextul istoric al intervenţiei, multiplicitatea manipulărilor şi înţelegerea noastră fluctuantă a conceptului de natură.”

Să vedem câteva lucrări. În organizarea curatorului, prima secţiune e dedicată (dis)locării naturii, unde natura e termenul de referinţă, dar nu şi mediul lucrării – până la urmă, provocarea pentru artiştii de care mă ocup eu, mai ales pentru cei care lucrează direct cu elemente naturale, este de a găsi argumente şi modalităţi prin care să poată transforma natura în artă şi să ne poată oferi justificări de ordin estetic.

“De remarcat că grădinile pot fi considerate ca una dintre primele manipulări ale naturii la scară mare din motive de ordin estetic.”
Secret Garden (2010), realizată de Hans Op De Beeck, e o variantă absurdă a grădinii citadine şi reprezintă o curte privată betonată în care reuşeşti totuşi să identifici o oază – ceea ce e uşor îngrijorător, nu?

Tocmai acest puţin care ne e necesar pentru a recunoaşte ceva drept natural sancţionează Mark Dion în lucrarea Mobile Wilderness Unit – Wolf (2006): instalaţia construieşte o dioramă în care e expus un lup în habitatul natural. Dion suprapune noţiunea de natură cu aceea de sălbăticie şi demonstrează imposibilitatea noastră de a cunoaşte cu adevărat această dimensiune şi totodată ridicolul încercărilor noastre de a ne-o reprezenta.

Anitti Laitinen – It’s my Island (2007) e documentarea felului în care artistul îşi face o insulă privată în Marea Baltică, transportând de pe uscat saci de nisip timp de trei luni până când insula lui dispare în mare. E o absurditate asumată şi totodată o caracteristică a identităţii finlandeze: „fuga de cultură şi evadarea în sălbăticie”.


Raketenbaum (2008) e un performance documentat fotografic şi probabil una dintre lucrările cele mai puţin bine văzute din expoziţie: Michael Sailstorfer aruncă în aer un pom frunctifier, e dislocarea dusă la extrem – catapultarea dintr-un peisaj ideal, anume „proiectat” pentru a acomoda prezenţa pomului.


Secţiunea a doua: manipularea naturii – adică a selecţiei naturale, ingineria genetică şi controlul factorilor de mediu, de obicei pentru a obţine plante şi fructe ’perfecte’, orice ar însemna asta. Desigur, natura are moduri surprinzătoare de a rezista şi de a se sustrage acestor manii.
Primul exemplu este de la amicul Makoto Azuma despre care am mai vorbit aşa că vă arăt un scurt clip cu el în care îşi prezintă lucrările Shiki 1 şi Frozen Pine:

Natalie Jeremijenko a refăcut un proiect din 2005, The Balance: doi copaci identici genetic sunt puşi în balanţă pentru a demonstra fluctuaţiile şi micro-ajustările pe care aceste organisme vii le înregistrează, intenţia fiind de a corecta impresia pietonului oarecare că aceştia sunt elemente statice ale decorului urban. Plus că devin vizibile diferenţele dintre două plante identice dar care se dezvoltă diferit sub influenţa mediului.

Tot adaptarea naturii e speculată şi în lucrarea Tree Logic din 1999, un video care arată şase arţari atârnaţi cu crengile în jos şi felul în care logica internă a copacilor încearcă să împace atracţia gravitaţională cu nevoia de soare. Până la urmă, în ciuda controlului uman, natura are propriile metode de supravieţuire şi de adaptare la mediu.

Driessens & Verstappen prezintă în Morphoteque #9 32 de morcovi modificaţi genetic, dar cu forme imperfecte, care au fost respinşi în centrele de distribuţie. Se pare că abia acum un an şi jumătate Comisia Europeană a suspendat interdicţia pentru fructele şi legumele „imperfecte”. Şi cine ştia că morcovii nu erau de fapt portocalii, ci roşii, mov sau albi?

BCL (Georg Tremmel & Shiko Fukuhara) prezintă Common Flowers, Flower Commons (2009), un proiect despre prima floare modificată genetic care a fost comercializată – garoafa. Suntory Flowers a ales manipulare genetică pentru a transforma o garoafă albă într-una albastră şi a vândut-o apoi sub numele de „Moondust”. „A fost primul produs destinat consumatorilor, obţinut prin inginerie genetică având ca unic scop consumul estetic.
BCL au cumpărat floarea albastră şi folosind biotechnologie de tipul „do-it-yourself”, au clonat-o la ei în bucătărie. Au distribuit apoi florile clonate în natură, postând pe site-ul lor un manual de clonare încercând să ridice întrebări legate de proprietatea intelectuală şi de drepturile de autor sau chiar patentul de inventator pe care cineva l-ar putea reclama pornind de la o experienţă similară.


Growth Pattern (2009) de Allison Kudla
Într-o reţea de 2,5 x 2,5 metri sunt dispuse 64 de plante de tutun în vase Petri şi tăiate pentru a creşte într-un anumit tipar. Proiectul dezvăluie o întreagă istorie de motive naturale care au fost folosite în design-ul interior.
„În această lucrare, un sistem natural viu ia formă unui tipar manufacturat. Frunzele sunt tăiate complicat într-un tipar simetric şi suspendate în bucăţi de gresie Petri care funcţionează ca vase conţinând toţi nutrienţii necesari pentru a încuraja dezvoltarea de noi frunze. (…) Frunzele noi care cresc extind forma motivul iniţial inspirat din botanică. Datorită repetiţiei tiparului, ocupanţii spaţiului observă schimbări morfologice survenite în timpul expoziţiei.”


Le Paradoxe de Robinson (2007) de Julien Berthier e un truc simplu [care s-a făcut şi la noi, dar n-a ţinut]: în curtea interioară a muzeului a fost instalat pe un trailer un palmier, la o înălţime suficient de mare încât să poată fi zărit de la fereastra etajului 2 ca să te facă să te crezi chiar şi pentru o clipă într-o ţară tropicală.


Iar de la intervenţie şi manipulare, se trece la secţiunea a treia: design şi construcţie.
Eduardo Kac crede că oamenii nu ar trebui să fie sclavi tehnologiilor noi-descoperite aşa că propune ca în proiectul Cypher (2009) să introduci o poezie sintetică într-o bacterie care urmează să se înmulţească. Poezia este mai degrabă o rimă „A tagged cat will attack Gattaca” (vezi filmul) compusă din literele ATCG (cele patru elemente care compun ADN-ul) pe care a sintetizat-o într-un şir ADN şi a pregătit un kit pentru utilizatorii dornici să înveţe.

Adam Zaretsky i-a trimis o scrisoare Înălţimii Sale Prinţul Willem-Alexander în care îi propunea să înfiinţeze o „Unitate Olandeză Regală de Înmulţire Transgenică” la Universitatea din Leiden. Ideea fiind să se producă fazani portocalii care să fie folosiţi ca pradă în vânătoarea regală. Cât de departe se poate merge în crearea unei „estetice regale”? Până la urmă ce e atât de exagerat? Doar mâncăm cu toţii morcovi portocalii. Proiectul expune imagini ale fazanilor trasgenici, scrisoarea către Prinţ şi două clipuri video care detaliază demersul.

Dar nişte botanică acustică cum vă sună? David Benqué explorează fics asta în proiectul său speculativ Acoustic Botany (2010) care îşi propune să manipuleze plante şi flori pentru a produce sunete. Grădinile s-ar organiza aşadar după considerente care ţin de polifonie decât de impresie vizuală. Cum ar fi o plimbare într-o grădină acustică şi cam ce fel de fundal sonor s-ar putea asculta oare? Pentru a afla, Benqué foloseşte o serie de tehnici tradiţionale cum ar fi grefarea şi cultivarea selectivă, dar şi biologia sintetică şi modificare genetică. De obicei e vorba de intensificarea vibraţiilor unor membrane sau a zângănitul de capsule pline cu aer şi bacterii şi tot aşa.

Surse: Z33 şi WMMNA.

Anunțuri

Haute nature, de Makoto Azuma

Standard

Dacă se întreba cineva cum arată o sculptură botanică, ei bine – Botanical sculpture #1 Assemblage:


sau poţi să îndrăzneşti mai mult şi să ajungi la structuri de felul Botanical sculpture #2 holding:

Makoto Azuma era un aspirant rock star când a început să lucreze la o florărie ca să-şi plătească cheltuielile. Şi-a descoperit astfel o nouă pasiune: florile şi aranjamentele florale care uneori deviază în artă. Pentru că acum câţiva ani galeriile şi muzeele nu erau interesate de proiecte curatoriale cu plante şi alte lucruri perisabile, Makoto Azuma a conceput un spaţiu propriu unde să-şi expună lucrările: AMPG a funcţionat timp de doi ani şi a adus în atenţie 24 de exponate.
Experienţa AMPG a fost importantă ca demonstraţie a cum se pot acomoda & întreţine plante marcând încă o breşă în sistemul muzeal. Iar pentru că arta lui e atât de trecătoare, Azuma a început să deseneze şi mărturiseşte că face schiţe ale lucrărilor pentru a le conserva şi pe hârtie, nu doar în memorie.

Conştient că arta lui presupune lipsirea de viaţă a multor plante şi copaci, Makoto Azuma încearcă să menţină o legătură cât mai strânsă cu regnul vegetal, iar respectul lui se vede din devotamentul cu care s-a dedicat în ultimii patru ani cultivării de plante. Probabil că vinovăţia e mai redusă dacă foloseşte pentru sculpturile lui botanice chiar plante crescute de el.

„Vreau să accept plantele şi la rândul meu să fiu acceptat de ele. Astfel că plantarea şi cultivarea au ajuns să fie activităţi spirituale cu care mă antrenez.”

Pinul este un copacul preferat al lui Makoto Azuma şi totodată un arbore oarecum sacru în Japonia, crezându-se că pinii adăpostesc spirite şi zeităţi. Lucrări precum Rolling

sau Armored Pine

sunt la o primă impresie destul de radicale din partea unui iubitor al naturii – până la urmă, planul lui Makoto Azuma e să te seducă în timp ce priveşti Rolling, iar apoi să-ţi sădească un sentiment de vină pentru că în natură nu te mai prea opreşti să admiri pini; ori ajungi să respecţi instinctul de viaţă al unui pin care străpunge armura de fier şi continuă să se dezvolte – mesajul artistului fiind poate că nu toată lumea e demnă să privească un asemenea spectacol. Dar acesta e rezultatul final al unei cercetări mai îndelungate:

„Pinul, cu frumuseţea lui complexă şi subtil structurată şi cu forţa lui vitală, are puterea de a subjuga pe oricine se opreşte să-l observe. Mă aflu în căutarea unui nou înţeles al frumuseţii prin folosirea pinului în lucrările mele anterioare Shiki 1, Shiki 2 şi Rolling. Acoperind pinul sub un material creat de mâna omului, oţel găurit, forţa arborelui e exprimată nu conform regulilor care dictează cum să prezinţi la modul ideal frumuseţea, ci direct. […] Armored Pine este o transformare a pinului într-o nouă formă, într-o nouă viaţă”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Un alt proiect care demonstrează întâlnirea şi coexistenţa, de data aceasta „a două forme de viaţă cu origini diferite” este Time of Moss. Makoto Azuma a cultivat muşchi şi alte plante în spaţiul unei galerii folosind terramac – o fibră biodegradabilă obţinută din acid polilactic derivat din plante. Aşadar un material natural, cu o funcţie ecologică specifică: absoarbe dioxidul de carbon eliberat de plante prin fotosinteză şi menţine constant nivelul de CO2 din atmosferă chiar şi când e incinerat. De asemenea, este un mediu propice vieţii favorizând dezvoltarea seminţelor. Folosit în zonele cu alunecări de teren, terramac pare să încurajeze natura în galeriile de artă.



„Lucrurile vii se interconectează într-un mod simplu şi trainic, ascunzând posibilităţi nelimitate”.

Clipuri video (nu tocmai palpitante, dar) amănunţite despre lucrările lui Makoto Azuma şi procesul de realizare, găsiţi pe canalul de pe youtube. Alte lucrări, pe site.

Flori adaptabile, de Justin Goodyre

Standard

Adaptive Bloom este proiectul prezentat de Justin Goodyre la o expoziţia Constructing Realities, dedicată studenţilor de la Bartlett School of Architecture.

Această prezentare necesită JavaScript.

Goodyre a construit un ecran reactiv conceput să funcţioneze ca element butaforic într-un spectacol de dans: într-o coregrafie concepută pentru trei, ecranul ar trebui să răspundă mişcărilor cuplului de dansatori şi invers. Alcătuit din flori mecanice care înfloresc sau regresează în boboc, ecranul a fost gândit ca o structură grilă în care fiecare floare e un pixel ce detectează şi reacţionează la mişcare. Piesele ecranului sunt prototipuri obţinute prin selective laser sintering (un proces tehnic care foloseşte un laser pentru a suda mici particule de plastic într-o singură masă care are forma tridimensională dorită).

Improvizaţia de dans e gândită în funcţie de o coloană sonoră aleatorie, iar în timp ce perechea de dansatori îşi urmăreşte paşii, ecranul să fie un fundal cu comportament adaptiv. Fiecare dintre cei trei participanţi la secvenţa de dans ar trebui „să răspundă, să imite şi să traducă mişcările celorlalţi”. Improvizaţia e structurată în măsura în care „fiecărui dansator i se dă o serie de mişcări, un număr de modificări aplicate mişcărilor şi o serie de stimuli externi pentru a le activa”. Astfel că reprezentaţiile pot varia în limita acestor variabile.

Ars Electronica 2010

Standard

Ediţia de anul trecut a festivalului Ars Electronica a avut tema repair – ready to pull the lifeline şi a vrut să lanseze un semnal de alarmă legat de societatea şi de lumea în care am ajuns să trăim. A fost conceput chiar şi un program care marca punct cu punct posibilităţile de reparare, regândire şi reinventare a materialelor, a lucrurilor deja construite şi a tehnologiei disponibile.
Astfel în 2010, la Linz, Festivalul pentru Artă, Tehnologie şi Societate s-a concentrat asupra pionierilor epocii noastre: „Nu aventurierii care s-au avântat înainte pentru că voiau să afle ce îi aşteaptă pe partea cealaltă, ci mai degrabă vizionarii care au expertiză laolaltă cu multă creativitate şi idealism pentru a garanta că munca lor va rezista în timp ca o alternativă la viitor”.

N-am fost în septembrie la Linz, dar au fost alţii care au consemnat şi au povestit. În noiembrie, a fost o conferinţă Zeppelin dedicată Ars Electronica unde s-a povestit pe un suport foto şi video despre ideile principale ale festivalului repair – ready to pull the lifeline. Câteva dintre proiectele pe care mi-aş fi dorit să le văd ar fi:
– dispozitivul care îţi scanează amprenta şi în funcţie de particularităţile ei generează un oraş unic, urbanistică & arhitectură, construindu-le treptat pe măsură ce îl explorezi – poate fi salvat şi stocat apoi;
– lămpi colorate sub formă de flori origami care interacţionează cu prezenţa umană: se mişcă, scot sunete, schimbă culoarea şi intensitatea luminii;
– „plant” este o instalaţie interactivă a lui Akira Nakayasu, inspirată de felul în care se mişcă iarba când bate vântul; are 169 de frunze artificiale ce reacţionează independent la mişcare;


– o lucrare conceptuală care analizează modul de funcţionare al plantelor – considerând că e asemănător cu cel al unei fabrici, se propune ca plantele să fie folosite, exploatate, iar pătrunzându-se în sistemul lor intern să se programeze producerea propriu-zisă de obiecte;
– grădina de legume din fereastră sau The Windowfarms Project – după modelul fermelor hidroponice proiectate pentru oraşele viitorului, într-o asemenea grădină, plantele cresc cu nutrienţi şi apă, fără pământ, trebuie doar aşezate în vase interconectate prin care circulă apa şi substanţele necesare creşterii;

Această prezentare necesită JavaScript.

Earth, un proiect de Finnbogi Pétursson: într-un bazin cu apă e creată o interferenţă de 7,8 hertzi – un sunet care poate fi auzit şi simţit devine vizibil pe suprafaţa apei; „Frecvenţa de 7,8 hertzi coresunde unui fenomen fizic numit Rezonanţa Schumann care descrie felul în care rezonează câmpul electromagnetic al Terrei. Pentru Pétursson, acesta este frecvenţa pe care o are pulsul planetei noastre”


As an artist I need to rest e un fel de performance tehnologic de Sonia Cillari: artista e întinsă pe jos şi expiră printr-un cablu care leagă nara ei stângă de un ecran mare, ca urmare expiraţia ei va genera o creatură digitală numită „feather”

şi multe altele care-s mai greu de recuperat de pe net.
Dar poate la anul mergem şi noi.

Via Artissima: O.T. de Ulrich Vogl

Standard

Ulrich Vogl are în portofoliu lucrări simple şi curate, pe care le construieşte elegant în jurul unei idei. Un proiect recent este O.T., o instalaţie de lumină realizată cu proiectoare.  Vogl a folosit proiectoare de toate mărimile şi mărcile, le-a aliniat şi le-a pus să ruleze nişte slide-uri cu puncte luminoase: alăturarea tuturor formează impresia unui cer nocturn de metropolă văzut de la distanţă.

Nu sunt sigură însă cum funcţionează la scară instalaţiile lui pentru că din câte am observat în alte cazuri, Vogl preferă dimensiunile miniaturale – nu tocmai adecvate pentru pretenţia imersivă. Dar poate că tocmai acesta e farmecul lucrărilor lui: prin redimensionarea la scară mică îi oferă vizitatorului şansa de a se detaşa de obiectul iluziei şi de a contempla precum un spectator străin universuri mărunte – aici, Oraşul.

Din seria maşinilor non-triviale: Troika

Standard

Instalaţia Falling Light e o variantă a instalaţiei Lightrain, realizată de data aceasta cu sprijinul Swarowski care a contribuit cu cristale tăiate special şi incorporate mecanismului deja existent.

Sunt 50 de dispozitive mecanice suspendate de tavan care conţin o lentilă optică din cristal Swarowski, un motor programat de calculator şi un LED alb – această structură se mişcă şi se aprinde astfel încât să dea impresia unui flux de picături de ploaie.

Interviu cu monsieur Sebastien Noel:

Ideea Troika era de a construi un mediu imersiv, o baie de lumină cu picături şi aureole, plus un ritm dinamic astfel încât instalaţia să menţină vizitatorul alert. Experienţa este sinestezică, mecanismul din tavan produce un murmur continuu. Scopul Troika este de a demonstra încă o dată că „ştiinţa nu distruge, ci mai degrabă descoperă poezia din tiparele naturii”.

Vezi video.

Din seria maşinilor non-triviale: Zimoun

Standard

Când am văzut lucrările lui Zimoun prima dată, m-am gândit că sunt un fel de variantă actualizată a sculpturilor cinetice pe care le face Arthur Ganson – maşini non-triviale prin felul în care ne amuză şi ni se par totodată poetice, iar apoi ne declanşează o serie de asociaţii libere de la fenomene naturale şi fizică la robotică şi industrializare. Sculpturile lui Zimoun se vor a fi sonore aşa că mişcarea e doar un mijloc pentru a produce şi a propaga sunetul; mişcarea şi sunetul evoluează codependent în această schemă minimală.

„Este o cercetare artistică a sistemelor simple şi elegante pentru a genera şi studia comportamente complexe ale sunetului şi ale mişcării. Zimoun creează bucăţi sonore din componente elementare, deseori folosind în paralel dubluri ale elementelor mecanice, pentru a putea examina crearea şi degenerarea tiparelor”. (Tim Beck)

Sculpturile lui sunt atât de interesante pentru că reuşesc să dea o aparenţă de organicitate în modul de funcţionare: deşi componentele industriale sunt la vedere, se produce o impresie de habitat închis şi de specimen artificial expus pentru a fi observat. Ideea de mişcare este foarte strâns legată de ceea ce e viu, de ceea ce e animat.



„Folosind motoare, cabluri, ventilatoare etc…, el creează sisteme închise care îşi dezvoltă propriul comportament şi care funcţionează similar cu creaturile artificiale. Odată pornite, sunt lăsate singure şi trec printr-un proces nedeterminabil de (de)generare. Aceste creaturi cvasi-autonome există într-o sferă absolut sintetică de materie fără viaţă. Totuşi, în cadrul sistemelor creative precise şi deterministe, reapar deodată categorii precum deviaţie, refuz şi efemeritate – categorii din care încep să evoluze tipare comportamentale complexe.” Node10

Pentru varianta extinsă a clipului şi o arhivă video Zimoun, apasă pe link.