Arhivele lunare: Decembrie 2010

Iedera sonoră, de DDM & RobertoPugliese

Standard

DDM (Daniela Di Maro) se ocupă de relaţia natură-artificial, printr-o explorare a felului în care diferite utilizări ale tehnologiei pot conduce la apropierea dintre om şi natură. Miza este de a construi o instalaţie (sau, în alte cazuri, un mediu) care să creeze impresia de natural cu toate că e 100% produs artificial şi orchestrat tehnologic. De aceea colaborează cu Roberto Pugliese care îi face ’aranjamentele’ muzicale: cu ajutorul muzicii electronice şi a unui sistem de generare aleatorie de sunete, acesta reuşeşte să sugereze zgomote din natură. Menţionez că cei doi au studiat în Napoli: Daniela di Maro are o diplomă în Arte Vizuale de la Academia de Arte Frumoase, iar Roberto Pugliese a absolvit secţia de Muzică Electronică la Conservatorul San Pietro a Majella.

„Cercetarea lor ţinteşte să producă şi să dezvolte microuniversuri videoacustice şi oaze audiovizuale în care individul poate, chiar dacă doar temporar, să recreeze o legătură benefică şi revigorantă cu natura, întotdeauna prin uzul tehnologiei. Aceste peisaje tehnomeditative originează din stimuli sonori pe care, într-o secundă, sunt grefate imagini vizuale sau invers. Rezultatul acestei osmoze este stimularea neurală a impulsurilor auditive, tactile şi vizuale care sădesc în minte ideea unei lucrări imersive în locul uneia bidimensionale” (Mara de Falco)

Apasă pe link:
video

Ivy Noise este un proiect interactiv, realizat cu 87 de speakere, două microfoane, 16 mp3 playere, laptop-uri şi un software MaxMSP (whatever that is).

Cum funcţionează: este imitat tiparul de creştere al unei iedere, determinat în urma unui studiu dedicat dezvoltării plantei – se folosesc fire electrice care dau impresia unei plante agăţătoare. Printre liniile negre care descriu forma naturală recognoscibilă, se văd boboci de floare – sunt de fapt speakere conice de diferit dimensiuni. Prin ele se aude un fond sonor care a fost compus înainte şi care va servi drept fundal pentru sesiunea de improvizaţie acustică pe care o declanşează apariţia unui vizitator. Microfoanele captează orice fel de sunete precum voci, mişcări, foşneli, paşi, acestea sunt introduse ca sample-uri într-un software şi se aud apoi în speakere. E un mediu total reactiv aşadar iar „sunetul total sintetic, generat de acest parazit tehnologic dă cumva impresia că ai fi într-un mediu natural”. De data asta gazda eşti tu.

Ah, Teshima Art Museum !

Standard


Muzeul de Artă Teshima e viziunea pe care au avut-o artistul Rei Naito şi arhitectul Ryue Nishizawa pentru terenul ridicat dintr-un colţ al insulei Teshima, cu privire spre mare. Forma a fost inspirată de un strop de apă, clădirea însă e construită din beton şi arată ca o scoică goală. Nu sunt piloni de susţinere, tavanul e la o înălţime de 4,5 metri, în lungime atinge 60 m, sunt două deschideri ovale care permit „aerului, sunetelor şi luminii din lumea exterioară să pătrundă în acest spaţiu organic unde natura şi arhitectura par strâns interconectate”, spune site-ul de prezentare.

Ajung astfel la principiul după care funcţionează acest muzeu, gol nu doar de o structură interioară, ci gol de exponate, singura expoziţie se pare că este ambianţa perpetuu schimbătoare.

Am găsit un articol al curatorului şi arhitectului Raymund Ryan care descrie experienţa vizitei la muzeu (aici):

„Muzeul de Artă Teshima îşi dezarmează vizitatorii. Se numeşte muzeu, dar spaţiul exhibiţional e departe de viziunea tradiţională a arhitecturii pentru muzee, cu masa lor de obiecte şi lucrări de artă adunate. De fapt, pe Insula Teshima vizitatorii sunt lăsaţi să contempleze o experienţă a naturii compuse din lumină, apă şi aer”.

Un muzeu gol de conţinuturi, al cărui interior e fluid, descrierea lui Raymund Ryan aproape că sugerează un mediu protector: „membrana de beton”, „singularitatea organică a volumului total”


Prin urmare, experienţa este una senzorială, culturală sau artistică, depinde de vizitator. Mă întreb cât de departe pot fi duse lucrurile: poate fi muzeul ăsta numit o instalaţie arhitecturală imersivă? după calapodul atâtor instalaţii sculpturale şi imersive. Apa de ploaie se adună în bălţi pe podeaua de beton şi reflectă câte un ochi din mediul înconjurător. Reuşita acestui muzeu ar fi tocmai asta: te face conştient de natura din jur, din fiecare deschidere ricoşează spre tine un element natural: foşnetul de frunziş, decupajul cerului ca un disc, plus o sensibilitate sporită ce receptează fiecare schimbare în atmosferă – natura e făcută sesizabilă. Poate e un efect de tipul diorama: ne credem într-un aranjament natural şi numai supralicitarea acestei impresii ne readuce la distincţiile de bază natural/artificial, viu/construit.

„Deocamdată instalaţia lui Naito e pentru colectarea apei de ploaie […], clădirea lui Nishizawa evocă speranţă în acea abilitate a arhitecturii de a face lumea să pară cumva stranie şi în acelaşi timp un pic mai bună” (Raymund Ryan).

Cariatide moderne, electrificate

Standard

Grupul de arhitecţi Choi + Shine a câştigat în 2010 Premiul Unbuilt Arhitecture din partea Boston Society of Arhitects pentru proiectul Stâlpi de Înaltă Tensiune în Islanda.

Arhitecţii au proiectat o serie de turnuri antropomorfe operând, spun ei, „mici modificări în design-ul bine-stabilit al stâlpilor cu cadru de oţel”. Intenţia a fost de a depăşi statutul de necesitate al stâlpilor de înaltă tensiune prin adăugarea unei dimensiuni monumentale care să marcheze relieful islandez.
Inovaţia constă probabil în flexibilitatea acestor structuri care „pot fi configurate să răspundă mediului cu gesturi adecvate”. De exemplu, dacă unul dintre stâlpi este amplasat în apropierea unui deal pe care liniile de înaltă tensiune trebuie să se înalţe postura pilonului antropomorf va imita o persoană care urcă. Ajustările vor ţine cont fie de cerinţele terenului, fie de intenţia de a controla expresivitatea: „Pilonii cu formă umanoidă pot fi plasaţi în perechi, mergând în aceeaşi direcţie sau în direcţii opuse, privind unul la altul sau îngenunchind respectuos, cu capul plecat în faţa unui oraş”.

Se pare că în ceea ce priveşte costurile, acestea pot fi reduse, indiferent de variaţiile care sunt cerute formei iniţiale, pentru că arhitecţii au conceput deja o colecţie de posibilităţi de asamblare: practic, se produc aceleaşi forme de fiecare dată, dar joncţiunile lor sunt modificate.

Li se prevede în viitor statutul unor autorităţi tăcute, simboluri de solemnitate.

Contribuţii la bestiarul fantastic: Henrik Isaksson Garnell

Standard

Henrik Isaksson Garnell produce deopotrivă lucrări sculpturale şi fotografice: construieşte părelnice noi forme de viaţă, printr-o combinaţie de materiale organice şi tehnologice. Posibilităţile par infinite în ceea ce se constituie ca un bestiar fantastic de creaturi hibride. Situat undeva între suprarealism şi concretism, Henri Isaksson face o demonstraţie a cât de permeabilă ne este imaginaţia din moment ce ne permite să recunoaştem în aceste fotografii specimene posibile. Prima reacţie nu este de a le nega, ci de a le descoperi, de a le cunoaşte.

Această prezentare necesită JavaScript.

Stefan Schwabe şi robotica metaforică

Standard

Troblion este proiectul de absolvire al lui Stefan Schwabe de la Burg Giebichenstein, Universitatea de Artă şi Design Halle, Germania.

E un robot sferic care se mişcă autonom printr-o cutie cu nisip, irigată într-o parte. În timp ce se roteşte acumulează treptat un strat de nisip pe suprafaţă care ajunge să îi îngreuneze deplasarea, forţându-l la un moment dat să se oprească. După un timp, nisipul se usucă şi, ca urmare a eforturilor constante ale robotului de a se mişca, se desprinde în bucăţi. „Fragmentele din stratul de nisip care rămân în urmă sunt bucăţi reziduale ce indică existenţa în spaţiu a lui Troblion”, spune creatorul. Dispunând de o varietate de mişcări, e interesant de urmărit felul în care ni se alcătuieşte impresia de traseu emoţional.
Vezi clipul, apasă aici:

http://player.vimeo.com/video/13272012?autoplay=1

Stefan Schwabe: „În partea teoretică am discutat despre cum se face că unele obiecte artificiale şi inanimate par să fie însufleţite. Am luat în considerare definiţiile fundamentale despre ceea ce simţim ca fiind natural sau artificial, despre ce e viaţa şi cum percepem lucrurile care păstrează în ele câteva aspecte ale vieţii, iar în final, cum aceste trăsături ar putea conduce către design-ul de tip new media, prin materialitate şi comportament, care creează obiecte mai elaborate cu care interacţionăm şi interfaţăm în viaţa de zi cu zi”.

Numele Troblion vine din greaca veche şi înseamnă sferă, bol, vas. Robotul din sec. 21 funcţionează pe baza unor reguli simple de programare (se pare).





Un alt proiect al lui Schwabe este Cut and paste, o sculptură cinetică proiectată să deplaseze coli albe dintr-un teanc în altul. Sursele de inspiraţie pentru construirea mecanismului au fost: în primul rând, acel „moment poetic”, cum îl numeşte Schwabe, când un curent de aer face ca teancurile de hârtii dintr-un birou să se împrăştie, să se dezorganizeze, zburând în aer; iar în al doilea rând, acel zbor virtual organizat pe care îl presupune cut & paste în Microsoft Windows. Schwabe a recreat transferul digital de fişiere cu hârtie adevărată.


Schwabe: „Aşadar Cut and paste devine o metaforă pentru traficul de informaţie globală. E o sculptură care te invită să priveşti bara de încărcare. Timpul rămas e în aer. Câteodată informaţia se pierde. Maşina asta basculează informaţie fără să se gândească şi devine astfel o imagine a hârţogăriei monotone”.

Video, fă click:
http://player.vimeo.com/video/4092791?autoplay=1

Maşinăria foloseşte un aspirator cu care fixează foaia de hârtie şi nişte motoraşe care susţin deplasarea prin aer.

Şi copacii desenează (un aranjament de Tim Knowles)

Standard

Tim Knowles e un artist britanic care mă interesează mai mult tangenţial, îndeosebi prin seria de Tree Drawings.

Preocupat de arta desenului, Knowles experimentează o altă abordare, eliminând din proces autorul uman, subînţeles până acum. Noua tehnică presupune aşezarea strategică a unor planşe albe în apropierea unor copaci de ale căror crengi au fost fixate anterior pixuri. Rezultatul captează mişcările crengilor astfel că invizibilul e făcut vizibil: se vede vântul.


Desigur e o practică alambicată şi care necesită mult timp, mai ales disponibilitate din partea artistului care supraveghează procesul şi îl filmează documentar.

„În aceste cazuri, construirea unui sistem care-face-artă substituie producerea de forme statice”. (Massimo Cartaginese)

Arta aleatorie a lui Knowles e încadrată la artă generativă, trecând drept un fel de „invenţie procedurală, care e pusă în mişcare cu o oarecare autonomie contribuind la sau rezultând într-o lucrare de artă, în stadiu final”.
Site-ul britanicului menţionează că desenele rezultate funcţionează dacă nu ca un portret, măcar ca o semnătură ce trădează individualitatea şi caracteristicile fiecărui tip de copac. Cine ar fi crezut?

Această prezentare necesită JavaScript.

Manuscrisele naturii, de Cui Fei

Standard

Comunicatul artistei:

„În calitate de artist activ în Statele Unite, martor la schimbări sociale radicale în China şi confruntându-mă cu şocuri culturale în Statele Unite, îmi dau seama că modul meu de gândire s-a modificat pentru totdeauna. Ca răspuns pentru o lume exterioară în perpetuă schimbare, caut esenţa profundă a vieţilor noastre, ceva care este deopotrivă adevărat şi permanent, care nu poate fi alterat de condiţii sociale, politice, culturale sau geografice. Înţeleg natura ca pe ceva consistent şi ordonat, dovedindu-se astfel a fi un agent terapeutic, pentru vindecare şi armonie într-o lume altfel haotică. Folosesc materiale găsite în natură, cum sunt cârceii de viţă, frunze şi spini pentru a compune un manuscris ce simbolizează mesajele nerostite din natură care aşteaptă şi fie descoperite şi auzite.

Atât conceptul de natură din moştenirea mea chineză, care accentuează interconexiunea dintre toate fiinţele, cât şi teoria vestică a transculturii, care subliniază viaţa dincolo de limitele unei anumite culturi, ambele îmi oferă o viziune unică de a vedea relaţiile dintre diferenţele culturale, dintre cultură şi natură, dintre natură şi fiinţele umane.”

Această prezentare necesită JavaScript.

Formele caligrafice în care organizează materialele găsite în natură sugerează o scriitură codificată, recognoscibilă formal, neinteligibilă fără cheie. Din nou, ajung la ideea: cu cât materialul e mai comun, cu atât mesajul tinde spre noţiunea de universalitate, de accesibilitate – cum spune ea, „nimeni nu poate să o citească, dar toată lumea o recunoaşte”. Dacă ne raportăm la bucăţele de rămurică şi spini, putem spune că vorbim cu toţii aceeaşi limbă. S-ar putea spune că artista încearcă să mai atenueze din trufia occidentalului de a se crede mai mare peste natură şi încearcă să lege oamenii de diferitele culturi prin limbajul comun al naturii, prin descifrarea acelor mesaje naturale care ne privesc (la propriu) pe toţi. Pe de altă parte însă faptul că spinii, frunzele şi cârceii sunt adunaţi din prin parcurile din New York implică ideea de natură cultivată, de natură premeditată cultural. Astfel că aceasta e o natură care ne vorbeşte tuturor din moment ce, ca şi limba, reprezintă un construct cultural conceput de oameni. Aparenţa de caligrafie e felul lui de Cui Fei de a sugera că modurile naturale sunt la fel de elocvente ca o limbă scrisă – o limbă pe care trebuie să o practici însă ca să nu o uiţi, altfel va deveni hieroglifică.