Nemore: grădina de grafit

Nemore e numită „grădină” de creatorii „fishing for compliments” deşi e făcută din 36 de stâlpi flexibili din grafit.

Concepută să „simtă” vizitatorul ca pe o interferenţă străină, grădina artificială reacţionează la prezenţa umană pentru că fiecare stâlp are un comportament şi are ca repere programate: ’vecini’ – ceilalţi stâlpi şi ’vecinul străin’ – vizitatorul. În funcţie de mişcările acestora, grădina va scoate sunete provocate de „iritarea stâlpilor care generează o modulaţie de înălţime şi amplitudine: cu cât se apleacă mai mult stâlpul, cu atât e mai tare zgomotul oscilatorului”.

video : http://player.vimeo.com/video/16255144?autoplay=1

Problema care se pune e de cum percepem noi acest întreg care pare să reacţioneze atât de ostil la prezenţa umană – e frică, e curiozitate, e nervozitate? Sunt universurile tehnologice terorizate de noi? Dar fiind obiecte inanimate şi inaudibile nu le ne dăm seama. Implementându-le cu sensibilitate avem şansa să le vedem reacţia. Primele două exemple similare care îmi vin în minte sunt Fear de Marie Sester şi Dune 4.1 amplasat în Maastunnel din Rotterdam.

Despre servo motoare, cu Max Kickinger:

„Stâlpii sunt puşi în mişcare de două servo motoare – unul roteşte stâlpul, altul trage o bobină care are ataşat fir de pescuit, înclinând stâlpul. Grădina e controlată prin 6 arduino mega (?), un computer rulează vvvv pentru aplicaţia de pe server şi pd pentru sunet. Sunetul funcţionează ca o sinteză aditivă simplă, compusă din 36 de oscilatori sinus.”

„fishing for compliments” sunt Jan Bernstein, Max Kickinger, Woeishi Lean, Sebastian Neitsch, băieţi care se ocupă de cinetică, toate tipurile de design şi de muzică.
Imagini cu instalaţia găsiţi în arhiva de aici.

Naturi paralele

O altfel de natură este cea pe care nu o putem percepe pentru că nu suntem înzestraţi cu simţurile necesare. Sunt undele de toate felurile, razele de toate tipurile pe care le ştim, dar nu le auzim, nu le vedem. Cele trei proiecte care urmează îşi propun să dezvăluie, să facă vizibile şi audibile aceste realităţi paralele, nu mai puţin adevărate, nu mai puţin naturale. Limitele percepţiei noastre sunt limitate, dar putem avea acces mediat la natură prin tehnologie.

Prima lucrare îi aparţine lui Zimoun (are şi sculpturi cinetice şi instalaţii de sunet): e un clip video în care fundalul sonor redă zgomotele captate de microfon, zgomote produse de cei 25 de viermi care se află într-o bucată de lemn cam putred.

video

Electronic Copy (Infrared Detector Cloud) este proiectul lui Andy Doro & Rory Nugent: din păcate mă cam împotmolesc în traducerea unor termeni precum „printed circuit boards” şi „high-flux warm white LED” aşa că mai scurtez din explicaţie. Ideea e că există şi un fototransistor care detectează lumina infraroşie şi LED-urile se aprind în funcţie de semnalele primite de la fototransistor – astfel razele de infraroşu sunt făcute vizibile sub formă de lumină albă. Şi se pare că „LED-urile sunt controlate doar de proprietăţile fizice ale componentelor electronice”.

„Still Life with Timer” ar fi contribuţia Troika la tradiţia naturii statice şi a redării obiectelor cotidiene. Iar cum lucruri familiare în zilele noastre sunt electricele & electronicele, instalaţia multimedia conţine: câteva ceasuri cu alarmă Casio, un reportofon, un player, un laptop şi un mouse pas, la care se adaugă o lampă de birou, un ceas de perete şi câteva lucruri din studioul Troika – Sinclair ZX Spectrum (un PC vechi), un telefon Hulger şi un aparat Polaroid.

Troika a creat un aranjament artificial de natură statică, aparte prin faptul că are ca principiu de organizare spaţială undele electromagnetice. Plasate aşa cum sunt, obiectele formează „o orchestră magnetică” ce poate fi ascultată cu Electroprobe – „un microfon magnetic pentru un fundal sonor paralel care analizează relaţia noastră cu ce percepem ca obiecte inanimate, dar care îşi dezvăluie de fapt o viaţă secretă”.

Iar pentru că nu există o înregistrare audio, va trebui să ne imaginăm “bolboroselile electrice, murmurele magnetice şi fluierăturile inaudibile”.

Troika: Ficţiune cu plante

„’Plant Fiction’ explorează rolul pe care natura l-a avut în cultura vestică, cultură în care de-a lungul vremii oamenii au reuşit să definească cultura – îndeosebi oraşul – ca pe un concept social intrinsec opus naturii, un concept în care pornirea noastră pentru dezvoltarea tehnologică şi rafinamentul cultural e alimentată de căutarea controlului şi a înţelegerii naturii.”

Aşa începe textul de prezentare conceput de Troika pentru proiectul lor Plant Fiction, aflat acum în colecţia permanentă a Institutului de Artă din Chicago. După ce e adus contraargumentul pentru dezvoltarea tehnologică în opoziţie cu natura care a condus la severe dezechilibre ecologice şi la ameninţarea vieţii pe pământ aşa cum o cunoaştem, Troika introduce scenariul SF pe care se bazează multe dintre lucrările experimentale de artă contemporană care tratează subiectul naturii artificiale.

Recunoscându-şi conţinutul drept un amalgam de „fapte, ficţiune, mit, istorie, gândire radicală şi cercetări”, ’Plant Fiction’ prezintă 5 noi specii de plante care ar putea rezolva unele dintre cele mai comune probleme ale secolului nostru din mediul urban. Ca studiu de caz este aleasă Londra cu împrejurimile sale, într-un viitor apropiat.

„Troika a imaginat plante care s-ar auto-descompune pentru a forma biocombustibili, plante care excretă pigmenţi unici – de implementat în dispozitive de securitate, plante agăţătoare care detectează viruşi cu transmitere prin aer şi plante care recuperează aurul din circuite electronice găsite la groapa de gunoi, evocând astfel scenarii futuriste şi dezvăluind în acelaşi timp viziunea noastră asupra naturii, adesea îngustă şi utilitaristă, precum şi relaţia omenirii cu natura.”

Şi tocmai asta îl face un proiect atât de interesant – pentru că deşi prima reacţie ar fi de aprobare a organismelor modificate genetic, a minunilor biotehnologice, asemenea hibrizi nu sunt decât încercări patetice de a estompa probleme serioase pe care singuri le-am provocat în trecut din nesăbuinţă, lăcomie şi alte păcate capitale.

Frunze de lumină dintr-un copac proiectat, Simon Heijdens

Nu e nevoie să îmi dau cu părerea aşa că reproduc prezentarea de pe site-ul artistului pentru proiectul Tree:

„Vălurele pe suprafaţa unei bălţi, urme de paşi în nisip şi murdărie acumulându-se treptat. Procesele naturale există încă, dar devin rare în mediul nostru înconjurător tot mai planificat. În vreme ce copacii de pe străzi nu mai reprezintă natura, ci un control atent şi premeditat, vântul care le mişcă ramurile încă mai este natură. E o instalaţie care trasează şi amplfică resturile naturii din împrejurimile urbane. Siluete albe de copaci, proiectate la 8 metri înălţime pe faţadele câtorva clădiri dintr-un oraş. Crengile şi frunzele lor se mişcă fie puţin, fie intens, în concordanţă cu intensitatea calculată a vântului care bate în faţa clădirii atunci când e proiectat copacul. Având toate frunzele în zori, copacul pierde una dintre ele de fiecare dată când cineva trece pe lângă. Cînd frunza se desprinde de pe creangă, cade pe jos, undeva în apropiere. Pentru că frunzele sunt făcute din lumină, se aprind şi încep treptat să lumineze pe stradă pe măsură ce se adună tot mai multe de-a lungul unei seri; ajung să formeze o imagine în dezvoltare care dezvăluie folosinţa oraşului. Frunzele se rostogolesc în părţi atunci când cineva trece prin ele.
Tree – o pădure falsă care dezvăluie adevărata natură. Expus în Londra, Tokyo, Berlin, New York, Rotterdam, Milan, Eindhoven, Cologne, Nottingham şi Amsterdam.”

This slideshow requires JavaScript.

A doua natură, de Tokujin Yoshioka

Ca introducere pentru Tokujin Yoshioka, citez Muzeul Mori:

„Cultura şi arta japoneze au avut întotdeauna o relaţie strânsă cu natura. În Japonia, cuvântul «shizen» a fost ales la sfârşitul secolului al 19-lea ca cea mai bună traducere a cuvântului englez «nature». Iniţial, cuvinte precum «shinrabansho» şi «tenchibanhutsu» aveau conotaţii mai largi, referindu-se la «întregul creaţiei», inclusiv la fiinţele umane. Incorporând nu numai secretele universului, fenomenele naturale şi schimbarea anotimpurilor, dar şi experienţele umane şi percepţiile acestor lucruri, conceptul japonez de natură s-a contopit cu o idee animistă de religie care a dat naştere unei forme unice de cultură şi de artă. Privind înapoi la cultura japoneză din trecut – de la spectacole tradiţionale, arhitectură şi pictură, până la mişcările postbelice, cum ar fi Mono-ha – e posibil să recunoaştem nenumărate intuiţii nu doar în ceea ce priveşte relaţia dintre lumea naturală şi cea umană, dar şi referitor la abstracţia naturii şi idei de a proiecta spaţiul fiind conştient de creaţia ca întreg.”

Tokujin Yoshioka se consideră designer şi nu artist, e cunoscut pentru felul în care foloseşte materiale artificiale dar după considerente cumva naturale, imitând fie tipare de creştere, fie impresiile şi senzaţiile pe care le avem atunci când trăim experienţa luminii, a zăpezii, a furtunilor ş.a. Tokujin susţine că a devenit conştient de preocuparea pentru natură numai când lucrările lui au început să fie comparate cu fenomene naturale.

În 2008, Tokujin Yoshioka a fost curatorul expoziţiei Second Nature, unde alături de el, au mai expus încă şapte artişti (cu unii dintre ei s-ar putea să mă împretenesc). Sala lui Tokujin include câteva exponate realizate în colaborare cu natura şi procesele ei incontrolabile: propunerea lui e pentru un design care să ţină cont de planetă precum şi de frumuseţea şi puterea naturii.

O variantă ar fi lucrările bidimensionale Destiny, Moonlight şi Unfinished – sunt făcute din cristale, prezintă diferenţe şi variaţii pentru că au fost supuse unei metode de schimbare a formei cristalelor prin expunerea la muzică în timpul procesului de cristalizare. Aşadar, Destiny de la compoziţiile lui Beethoven Simfonia nr. 5 (Sonata Destinului)

şi Moonlight după Sonata pentru Pian nr. 14.

Unfinished este plasată încă în acvariu, iar vizitatorii au ascultat Simfonia a 7-a (Neterminată) de Schubert putând urmări procesul de cristalizare.

Tokujin Yoshioka e autorul mai multor concepte de scaune, proiectul Venus e însă mai special.
Scaunul Venus a fost creat cu ajutorul fibrei de poliester moale, plasat într-un acvariu mare cu o soluţie, minerale speciale topindu-se înăuntru. Pe fibra de poliester, cristale naturale încep să crească şi să formeze o structură.

Expoziţia prezintă mai multe acvarii şi un scaun final de parcă ar urmări creşterea şi ieşirea din acvariu. „Această variantă de Venus îşi obţine structura prin producerea unor cristale minuscule care vor creşte într-un acvariu şi îşi face apariţia în timp aşa cum Venus apare treptat din apă”.

This slideshow requires JavaScript.

„Am controlat prima jumătate a producţiei, dar cealaltă jumătate am lăsat-o pe mâna naturii: frumuseţea născută din coincidenţă, pe care un om nu o poate crea potrivit voinţei lui. Acest scaun de cristal natural, care a fost format folosindu-se legile naturii, forţează limitele creativităţii. Această lucrare este mesajul meu pentru viitor”.

Revenind la imaginea de ansamblu pe care o propune Tokujin Yoshioka, trebuie înţeles că adaptarea la spaţiul expoziţional e felul lui de a potenţa modul de prezentare. „E vorba mai mult de a crea un peisaj decât de a proiecta un spaţiu, mai curând de a schimba emoţiile oamenilor decât de a construi de la zero un spaţiu”.

Ajung astfel la partea care îl face cu adevărat interesant pe dl Yoshioka: conceptul lui de „second nature”. În definirea lui, Tokujin porneşte de la clarificarea „nu e despre cum să creezi asemănări vizuale ale naturii, despre cum să prezinţi lucrări care folosesc materiale naturale, nici despre cum să imiţi suprafaţa unor principii.” Sensul din dicţionar pentru o a doua natură se referă la „un obicei dobândit sau la o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată încât pare înnăscută”. „Pe lângă sensul menţionat anterior, în această expoziţie, termenul «a doua natură» e folosit într-un fel care exprimă un simbol din natură pe care îl căutăm în design-ul viitor. Folosim aceeaşi sintagmă şi ca sa exprimăm o natură ce se află în memoria fiecăruia”.

În felul ăsta, ce fac lucrările lui Tokujin e să speculeze impresiile şi imaginile pe care le avem stocate în memorie despre fenomene naturale, iar atunci când ne aflăm în faţa unor proiecţii ale aceloraşi fenomene, dar realizate artificial, din materiale produse în masă, se produce o suprapunere foarte interesantă care ar trebuie să declanşeze aceleaşi emoţii ca în faţa naturii. Şi asta mi se pare foarte tare.

Iedera sonoră, de DDM & RobertoPugliese

DDM (Daniela Di Maro) se ocupă de relaţia natură-artificial, printr-o explorare a felului în care diferite utilizări ale tehnologiei pot conduce la apropierea dintre om şi natură. Miza este de a construi o instalaţie (sau, în alte cazuri, un mediu) care să creeze impresia de natural cu toate că e 100% produs artificial şi orchestrat tehnologic. De aceea colaborează cu Roberto Pugliese care îi face ’aranjamentele’ muzicale: cu ajutorul muzicii electronice şi a unui sistem de generare aleatorie de sunete, acesta reuşeşte să sugereze zgomote din natură. Menţionez că cei doi au studiat în Napoli: Daniela di Maro are o diplomă în Arte Vizuale de la Academia de Arte Frumoase, iar Roberto Pugliese a absolvit secţia de Muzică Electronică la Conservatorul San Pietro a Majella.

„Cercetarea lor ţinteşte să producă şi să dezvolte microuniversuri videoacustice şi oaze audiovizuale în care individul poate, chiar dacă doar temporar, să recreeze o legătură benefică şi revigorantă cu natura, întotdeauna prin uzul tehnologiei. Aceste peisaje tehnomeditative originează din stimuli sonori pe care, într-o secundă, sunt grefate imagini vizuale sau invers. Rezultatul acestei osmoze este stimularea neurală a impulsurilor auditive, tactile şi vizuale care sădesc în minte ideea unei lucrări imersive în locul uneia bidimensionale” (Mara de Falco)

Apasă pe link:
video

Ivy Noise este un proiect interactiv, realizat cu 87 de speakere, două microfoane, 16 mp3 playere, laptop-uri şi un software MaxMSP (whatever that is).

Cum funcţionează: este imitat tiparul de creştere al unei iedere, determinat în urma unui studiu dedicat dezvoltării plantei – se folosesc fire electrice care dau impresia unei plante agăţătoare. Printre liniile negre care descriu forma naturală recognoscibilă, se văd boboci de floare – sunt de fapt speakere conice de diferit dimensiuni. Prin ele se aude un fond sonor care a fost compus înainte şi care va servi drept fundal pentru sesiunea de improvizaţie acustică pe care o declanşează apariţia unui vizitator. Microfoanele captează orice fel de sunete precum voci, mişcări, foşneli, paşi, acestea sunt introduse ca sample-uri într-un software şi se aud apoi în speakere. E un mediu total reactiv aşadar iar „sunetul total sintetic, generat de acest parazit tehnologic dă cumva impresia că ai fi într-un mediu natural”. De data asta gazda eşti tu.

Ah, Teshima Art Museum !

Muzeul de Artă Teshima e viziunea pe care au avut-o artistul Rei Naito şi arhitectul Ryue Nishizawa pentru terenul ridicat dintr-un colţ al insulei Teshima, cu privire spre mare. Forma a fost inspirată de un strop de apă, clădirea însă e construită din beton şi arată ca o scoică goală. Nu sunt piloni de susţinere, tavanul e la o înălţime de 4,5 metri, în lungime atinge 60 m, sunt două deschideri ovale care permit „aerului, sunetelor şi luminii din lumea exterioară să pătrundă în acest spaţiu organic unde natura şi arhitectura par strâns interconectate”, spune site-ul de prezentare.

Ajung astfel la principiul după care funcţionează acest muzeu, gol nu doar de o structură interioară, ci gol de exponate, singura expoziţie se pare că este ambianţa perpetuu schimbătoare.

Am găsit un articol al curatorului şi arhitectului Raymund Ryan care descrie experienţa vizitei la muzeu (aici):

„Muzeul de Artă Teshima îşi dezarmează vizitatorii. Se numeşte muzeu, dar spaţiul exhibiţional e departe de viziunea tradiţională a arhitecturii pentru muzee, cu masa lor de obiecte şi lucrări de artă adunate. De fapt, pe Insula Teshima vizitatorii sunt lăsaţi să contempleze o experienţă a naturii compuse din lumină, apă şi aer”.

Un muzeu gol de conţinuturi, al cărui interior e fluid, descrierea lui Raymund Ryan aproape că sugerează un mediu protector: „membrana de beton”, „singularitatea organică a volumului total”

Prin urmare, experienţa este una senzorială, culturală sau artistică, depinde de vizitator. Mă întreb cât de departe pot fi duse lucrurile: poate fi muzeul ăsta numit o instalaţie arhitecturală imersivă? după calapodul atâtor instalaţii sculpturale şi imersive. Apa de ploaie se adună în bălţi pe podeaua de beton şi reflectă câte un ochi din mediul înconjurător. Reuşita acestui muzeu ar fi tocmai asta: te face conştient de natura din jur, din fiecare deschidere ricoşează spre tine un element natural: foşnetul de frunziş, decupajul cerului ca un disc, plus o sensibilitate sporită ce receptează fiecare schimbare în atmosferă – natura e făcută sesizabilă. Poate e un efect de tipul diorama: ne credem într-un aranjament natural şi numai supralicitarea acestei impresii ne readuce la distincţiile de bază natural/artificial, viu/construit.

„Deocamdată instalaţia lui Naito e pentru colectarea apei de ploaie [...], clădirea lui Nishizawa evocă speranţă în acea abilitate a arhitecturii de a face lumea să pară cumva stranie şi în acelaşi timp un pic mai bună” (Raymund Ryan).

Cariatide moderne, electrificate

Grupul de arhitecţi Choi + Shine a câştigat în 2010 Premiul Unbuilt Arhitecture din partea Boston Society of Arhitects pentru proiectul Stâlpi de Înaltă Tensiune în Islanda.

Arhitecţii au proiectat o serie de turnuri antropomorfe operând, spun ei, „mici modificări în design-ul bine-stabilit al stâlpilor cu cadru de oţel”. Intenţia a fost de a depăşi statutul de necesitate al stâlpilor de înaltă tensiune prin adăugarea unei dimensiuni monumentale care să marcheze relieful islandez.
Inovaţia constă probabil în flexibilitatea acestor structuri care „pot fi configurate să răspundă mediului cu gesturi adecvate”. De exemplu, dacă unul dintre stâlpi este amplasat în apropierea unui deal pe care liniile de înaltă tensiune trebuie să se înalţe postura pilonului antropomorf va imita o persoană care urcă. Ajustările vor ţine cont fie de cerinţele terenului, fie de intenţia de a controla expresivitatea: „Pilonii cu formă umanoidă pot fi plasaţi în perechi, mergând în aceeaşi direcţie sau în direcţii opuse, privind unul la altul sau îngenunchind respectuos, cu capul plecat în faţa unui oraş”.

Se pare că în ceea ce priveşte costurile, acestea pot fi reduse, indiferent de variaţiile care sunt cerute formei iniţiale, pentru că arhitecţii au conceput deja o colecţie de posibilităţi de asamblare: practic, se produc aceleaşi forme de fiecare dată, dar joncţiunile lor sunt modificate.

Li se prevede în viitor statutul unor autorităţi tăcute, simboluri de solemnitate.

Contribuţii la bestiarul fantastic: Henrik Isaksson Garnell

Henrik Isaksson Garnell produce deopotrivă lucrări sculpturale şi fotografice: construieşte părelnice noi forme de viaţă, printr-o combinaţie de materiale organice şi tehnologice. Posibilităţile par infinite în ceea ce se constituie ca un bestiar fantastic de creaturi hibride. Situat undeva între suprarealism şi concretism, Henri Isaksson face o demonstraţie a cât de permeabilă ne este imaginaţia din moment ce ne permite să recunoaştem în aceste fotografii specimene posibile. Prima reacţie nu este de a le nega, ci de a le descoperi, de a le cunoaşte.

This slideshow requires JavaScript.

Stefan Schwabe şi robotica metaforică

Troblion este proiectul de absolvire al lui Stefan Schwabe de la Burg Giebichenstein, Universitatea de Artă şi Design Halle, Germania.

E un robot sferic care se mişcă autonom printr-o cutie cu nisip, irigată într-o parte. În timp ce se roteşte acumulează treptat un strat de nisip pe suprafaţă care ajunge să îi îngreuneze deplasarea, forţându-l la un moment dat să se oprească. După un timp, nisipul se usucă şi, ca urmare a eforturilor constante ale robotului de a se mişca, se desprinde în bucăţi. „Fragmentele din stratul de nisip care rămân în urmă sunt bucăţi reziduale ce indică existenţa în spaţiu a lui Troblion”, spune creatorul. Dispunând de o varietate de mişcări, e interesant de urmărit felul în care ni se alcătuieşte impresia de traseu emoţional.
Vezi clipul, apasă aici:

http://player.vimeo.com/video/13272012?autoplay=1

Stefan Schwabe: „În partea teoretică am discutat despre cum se face că unele obiecte artificiale şi inanimate par să fie însufleţite. Am luat în considerare definiţiile fundamentale despre ceea ce simţim ca fiind natural sau artificial, despre ce e viaţa şi cum percepem lucrurile care păstrează în ele câteva aspecte ale vieţii, iar în final, cum aceste trăsături ar putea conduce către design-ul de tip new media, prin materialitate şi comportament, care creează obiecte mai elaborate cu care interacţionăm şi interfaţăm în viaţa de zi cu zi”.

Numele Troblion vine din greaca veche şi înseamnă sferă, bol, vas. Robotul din sec. 21 funcţionează pe baza unor reguli simple de programare (se pare).

Un alt proiect al lui Schwabe este Cut and paste, o sculptură cinetică proiectată să deplaseze coli albe dintr-un teanc în altul. Sursele de inspiraţie pentru construirea mecanismului au fost: în primul rând, acel „moment poetic”, cum îl numeşte Schwabe, când un curent de aer face ca teancurile de hârtii dintr-un birou să se împrăştie, să se dezorganizeze, zburând în aer; iar în al doilea rând, acel zbor virtual organizat pe care îl presupune cut & paste în Microsoft Windows. Schwabe a recreat transferul digital de fişiere cu hârtie adevărată.

Schwabe: „Aşadar Cut and paste devine o metaforă pentru traficul de informaţie globală. E o sculptură care te invită să priveşti bara de încărcare. Timpul rămas e în aer. Câteodată informaţia se pierde. Maşina asta basculează informaţie fără să se gândească şi devine astfel o imagine a hârţogăriei monotone”.

Video, fă click:
http://player.vimeo.com/video/4092791?autoplay=1

Maşinăria foloseşte un aspirator cu care fixează foaia de hârtie şi nişte motoraşe care susţin deplasarea prin aer.